Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu: legea iubirii: aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi pălămida: dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă: au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat.
Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.

În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfinţenie şi, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, şi, deci, nu găseşte nici o bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea va ocoli, se va retrage din compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneşte acolo: fiecare inimă răspunzând inimii iubirii infinite: n-ar trezi nici un ecou în sufletul său. Gândurile, interesele şi motivele sale ar fi străine de cele ce determină acţiunile fiinţelor fără păcat care locuiesc acolo.

Pocăinţa cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră.

Sunt mulţi aceia care dau greş în a înţelege adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viaţa lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, în sensul biblic. Unii ca aceştia deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut.

Apostolul spune: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi”. (Iacob 5,16). Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii altora! Dacă ai jignit, ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul este adus apoi în faţa singurului şi adevăratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, care are “milă de slăbiciunile noastre” şi care poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4,15).

Lupta împotriva eului personal este cea mai mare şi cea mai grea din câte s-au văzut vreodată. Supunerea eului şi renunţarea noastră totală pentru Dumnezeu cer strădanii; dar înainte de a fi schimbaţi, înnoiţi în sfinţenie, noi trebuie să ne supunem lui Dumnezeu.

Ceea ce îţi trebuie însă este pacea: iertarea, pacea şi iubirea cerului în suflet. Banii nu o pot cumpăra, mintea nu o poate procura, iar înţelepciunea nu poate ajunge până la ea; prin propriile tale eforturi nu vei putea niciodată nădăjdui s-o obţii. Dar Dumnezeu ţi-o oferă în dar, “fără bani şi fără plată” (Isaia 55,1). Depinde numai de tine dacă vei dori să întinzi doar mâna şi s-o prinzi. Domnul spune: “De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18). “Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou” (Ezechiel 36,26).

Asemenea vântului care este invizibil, dar ale cărui efecte sunt văzute şi simţite în mod neîndoios, tot aşa este şi cu Duhul lui Dumnezeu în lucrarea Lui asupra inimii omului. Puterea aceasta regeneratoare, pe care nici un ochi omenesc nu o poate vedea, dă naştere unei vieţi noi în suflet şi creează un om nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În timp ce lucrarea Duhului este tăcută şi imperceptibilă, efectele ei sunt vizibile. Dacă inima a fost reînnoită prin Duhul lui Dumnezeu, viaţa va da mărturie despre acest fapt. În timp ce noi înşine nu putem face nimic pentru schimbarea inimilor noastre sau pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu, în timp ce nu ne putem încrede deloc în noi înşine sau în faptele noastre bune, viaţa noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuieşte sau nu în noi. Se va observa atunci o schimbare în caracterul, obiceiurile şi preocupările noastre. Contrastul va fi clar şi categoric între ceea ce am fost şi ceea ce suntem. Caracterul se descoperă nu prin fapte sau rele săvârşite în anumite ocazii, ci prin tendinţa continuă manifestată în cuvintele şi faptele noastre zilnice.

Toată înţelepciunea şi iscusinţa omului nu sunt în stare să dea viaţă nici chiar celui mai mic lucru din natură. Numai prin viaţa pe care o dă Dumnezeu pot trăi plantele şi animalele. Tot astfel, numai prin viaţa ce vine de la Dumnezeu poate lua fiinţă viaţa spirituală în inimile oamenilor. Numai cine este născut “de sus”, numai acela poate deveni părtaş al vieţii pe care Domnul Hristos a venit s-o dea (Ioan 3,3).

Bucuria Mântuitorului nostru consta în înălţarea şi răscumpărarea celor căzuţi în păcat. Pentru realizarea acestui scop, El nu Şi-a considerat viaţa ca fiind scumpă înaintea Sa şi a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea. Chiar şi îngerii sunt totdeauna angajaţi în a lucra pentru fericirea altora. Aceasta este bucuria lor. Ceea ce inimile egoiste ar socoti drept un serviciu umilitor, adică acela de a sluji celor care sunt nenorociţi şi, din toate punctele de vedere inferiori lor în caracter şi rang, este totuşi lucrarea îngerilor fără păcat. Spiritul iubirii Domnului Hristos ce se jertfeşte pe sine este spiritul care cuprinde întreg cerul şi care constituie esenţa binecuvântărilor Lui. Acesta este spiritul pe care urmaşii lui Hristos îl vor avea, lucrarea pe care ei o vor face.

Mântuitorul nostru lega preţioasele Sale învăţături de lucrurile din natură. Copacii, păsările, florile din văi, dealurile, lacurile şi cerurile frumoase, ca şi întâmplările şi împrejurările vieţii de fiecare zi, toate erau puse în legătură cu cuvântul adevărului pentru ca astfel, învăţăturile Sale să poată fi mereu vii în minte, chiar în mijlocul grijilor şi preocupărilor vieţii.

Dumnezeu ar dori ca fiii Săi să aprecieze lucrările Sale şi să-şi găsească plăcerea în frumuseţea simplă şi liniştitoare cu care El a împodobit căminul nostru pământesc. El este un iubitor al frumosului şi, mai presus de orice atracţie exterioară, iubeşte frumuseţea caracterului. El ar dori ca noi să cultivăm curăţia şi simplitatea, acest farmec tăcut al florilor.