Cuprins
Intre Macabei si Hristos
Marturia lui Hristos si a apostolilor
Iudeii din primul secol
Biserica crestina primara
Bisericile de la rasarit si apus
Canonul in vederile protestante
Concluzii
O intelegere corecta a istoriei Bibliei si a colectiei sale de carti nu numai ca este un lucru de mare interes pentru cititorul Cuvantului lui Dumnezeu, insa este de asemenea necesara pentru a respinge parerile false ale acelora care sunt influentati in modul lor de gandire de catre critica inalta. Ocazional s-a afirmat ca aceasta colectie a cartilor Vechiului Testament a fost realizata chiar inainte de lucrarea lui Isus Hristos sau, mai tarziu, la conciliul iudaic de la Iamnia, dupa distrugerea Ierusalimului de catre romani in anul 70 d.Hr.; pentru a vedea falsitatea unor astfel de afirmatii trebuie sa cunoastem realitatea.
Cuvantul canon a fost folosit de greci pentru a desemna o regula investita cu autoritate. Apostolul Pavel foloseste cuvantul cu acest sens in Galateni 6:16. Incepand cu secolul al doilea s-a facut mereu apel la dreptarul invataturilor crestine folosind expresii precum "canonul bisericii", "canonul adevarului", sau "canonul credintei" (vezi Brooke Foss Westcott, History of the Canon, 7th ed., p. 514).
Cuvantul canon a fost folosit pentru prima data, pentru a desemna colectia de carti ale Bibliei ca o regula a credintei si practicii, de catre parintele bisericesc Origen (185?-254? d.Hr.). El spunea ca "nimeni nu ar trebui sa foloseasca argumente doctrinare din cartile care nu au fost incluse in Scripturile canonizate" (Commentary on Matt., sec. 28). Apoi Atanasie (293?-373 d.Hr.) a numit intreaga colectie de carti aprobate de Biserica drept "canon" si acesta este sensul cu care cuvantul si-a gasit intrare in limbajul bisericesc (Westcott, History of the Canon, pp. 518, 519).
Structura antica si moderna a Vechiului Testament
Expresia "canon" al Vechiului Testament se refera la cele 39 de carti ale Vechiului Testament protestant scrise de profeti, istorici si poeti inspirati in perioada de dinainte de Hristos. Actuala impartire in trei sectiuni – istorica, poetica si profetica – contine 39 de carti, la fel ca in traducerile in limba greaca sau latina ale Bibliei care au aceeasi structura. Vechiul Testament ebraic este alcatuit din 24 de carti care au fost impartite in urmatoarele trei diviziuni principale:
1. Legea (torah) sau Pentateucul, care contine primele cinci carti ale lui Moise.
2. Profetii (nebi’im), impartiti in:
(a) patru "timpurii", Iosua, Judecatori, (1 si 2) Samuel, (1 si 2) Regi, si
(b) patru "tarzii", Isaia, Ieremia, Ezechiel, si cei 12 Profeti Mici intr-o singura carte.
3. Scrierile (kethubim) ce contin celelalte unsprezece carti ale Bibliei care au mai ramas, Ezra si Neemia, pe de o parte si 1 si 2 Cronici pe alta parte, alcatuind cate o singura carte.
Aceasta divizare in trei parti a Vechiului Testament ebraic in timpul Domnului Hristos este confirmata de propriile Sale cuvinte: "Iata ce va spuneam cand eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre Mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi" (Luca 24:44).
Originea multor carti ale Vechiului Testament poate fi urmarita in urma pana la autorii lor. Insa nu este disponibila nici o informatie cu privire la o colectie mare de carti ale Vechiului Testament inainte de exilul Babilonian. Singurele referiri preexilice la cartile biblice sunt cele la Pentateuc.
Dumnezeu a sfatuit pe Iosua ca "aceasta carte a legii sa nu se departeze de gura ta" (Iosua 1:8), iar Iosua, succesorul lui Moise, a incurajat poporul sa implineasca "tot ce este scris in cartea legii lui Moise" (23:6). El a tinut de asemenea o mare adunare in care instructiunile din "cartea legii" (8:34) au fost facute publice.
David a cunoscut de asemenea Pentateucul si s-a straduit sa traiasca in armonie cu invataturile lui, asa cum reiasa din sfatul pe care el il da fiului sau Solomon de a pazi poruncile, hotararile si invataturile lui Dumnezeu, "dupa cum este scris in legea lui Moise" (1 Regi 2:3). Amatia, imparatul lui Iuda, a ascultat de unele reglementari, asa cum "era scris in cartea legii lui Moise" (2 Regi 14:6). Aceste marturii biblice indica faptul ca Pentateucul era cunoscut in perioada de la Moise la regii lui Iuda. Au existat insa timpuri, in special sub domnia regilor rai, cand Scripturile nu au fost cunoscute si a trebuit sa fie redescoperite. Asa s-a intamplat, spre exemplu, in timpul imparatului Iosia, cand, in timpul repararii templului, a fost gasita si citita "cartea legii" si reglementarile sale au fost puse in aplicatie (2 Regi 22:8 – 23:24).
In cartile vechiului Testament care au fost scrise dupa exil, precum cea al lui Ezra si a lui Neemia, se face referire, pe nume sau prin citat, la diferite carti timpurii ale Scripturii. Se face referire de asemenea la unele carti care fie au fost incorporate partial intre cartile biblice postexilice, fie s-au pierdut. Cele cinci carti ale lui Moise, mentionate sub numele de "cartea lui Moise", "legea Domnului", "cartea legii Domnului", sunt amintite de 7 ori in 1 si 2 Cronici, de 17 ori in Ezra si Neemia si o data in Maleahi. Faptul ca aceasta carte a legii (torah) era considerata inspirata si "canonica" in secolul 5 i.Hr. este demonstrat de atitudinea poporului atunci cand cartea era deschisa (Neemia 8:5,6). Se pare ca expresia "cartea legii" (torah) are un sens mai larg decat "Pentateuc", deoarece aceeasi expresie, "legea lor", este folosita odata de Isus in Ioan 15:25 inainte de a cita din Psalmi 35:19 si 69:4.
Multe carti cu origine preexilica au supravietuit distrugerii Ierusalimului si captivitatii babiloniene. Un exemplu poate fi faptul ca Daniel foloseste cartea lui Ieremia in timpul exilului babilonian (Daniel 9:2), iar aproximativ 20 de carti diferite sunt mentionate in cartile Cronicilor fie ca sursa de material pentru continutul acestei lucrari, fie ca lucrari in care se afla materiale aditionale care au fost mentionate doar in trecere in Cronici. Cronicarul postexilic (vezi 2 Cronici 36:22) se refera la multe carti, precum "cartea lui Samuel vazatorul" (1 Cronici 29:29) sau "cartea proorocului Ido" (2 Cronici 13:22).
Traditia iudaica certifica faptul ca Ezra si Neemia ocupa un loc special in colectia de carti sacre. A doua carte apocrifa a Macabeilor, scrisa in prima parte a secolului intai i.Hr., contine o scrisoare scrisa, dupa cum s-ar spune, de Iuda Macabeul si de iudeii din Palestina filozofului iudeu Aristobulos si altor iudei din Egipt (2 Macabei 1:10). Aceasta scrisoare se refera la "arhivele si memoriile lui Neemia" si afirma de asemenea ca Neemia "a fondat o biblioteca si a colectionat cartile regilor, profetilor precum si cartile lui David" (2 Macabei 2:13, tradus de Moffat in R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 1).
Un alt scriitor care plaseaza completarea canonului Vechiului Testament in timpul lui Ezra si Neemia este istoricul iudei Iosif Flaviu care, la putin timp dupa caderea Ierusalimului in anul 70 d.Hr., a facut urmatoarea declaratie importanta:
"Din timpul lui Artaxerxe pana in timpul nostru a fost scrisa o istorie completa care nu a fost considerata la acelasi nivel cu inregistrarile timpurii din cauza esecului de a stabili succesiunea exacta a profetilor. Noi avem o dovada practica a consideratiei pe care o avem fata de propriile noastre Scripturi. Desi a trecut destul de mult timp, nimeni nu a indraznit sa adauge, sa scoata sau sa modifice macar o silaba" (Josephus, Against Apion i. 8, Loeb ed.).
Aceasta declaratia arata faptul ca iudeii din timpul lui Hristos erau convinsi de faptul ca fixarea canonului a avut loc in timpul lui Ezra si Neemia care amandoi au trait in timpul lui Artaxerxe I. Ei erau reticenti in a schimba sau adauga noi Scripturi la cele stabilite cu 500 de ani inainte, deoarece nu s-a mai ridicat nici un om recunoscut ca profet din zilele lui Maleahi.
Declaratia semnificativa a lui Iosif Flaviu se potriveste bine cu observatiile pe care cititorul atent le poate face atunci cand citeste Vechiul Testament. Ultimele carti istorice, Cronicile, Ezra, Neemia si Estera acopera istoria lui Israel pana in perioada ce urmeaza exilului. Cronicile si continuarea lor, Ezra si Neemia, au inregistrat evenimente ce au avut loc intre secolele 6 si 5 i.Hr., insa nu mai tarziu. Scrierea Vechiului Testament, asa cum este cunoscut el astazi, trebuie sa se fi incheiat asadar la sfarsitul secolului 5 i.Hr. pentru ca istoria urmatoare nu a mai fost adaugata la scrierile anterioare. Nici macar nu s-a pastrat alaturi de Scripturile canonice. Canonul asadar trebuie sa se fi incheiat. Pentru detalii cu privire la strangerea cartilor sfinte de catre Ezra vezi PK 609.
Exista putine inregistrari ale istoriei iudeilor in timpul secolelor 4 si 3 i.Hr. sunt cunoscute doar doua inregistrari ale acestei perioade care au legatura cu istoria biblica: (1) traditia vizitei lui Alexandru la Ierusalim, si (2) realizarea traduceri in limba greaca a Vechiului Testament, in Egipt, numita Septuaginta (prescurtata in general cu LXX).
Vizita lui Alexandru la Ierusalim, conform lui Iosif Flaviu, a avut loc dupa caderea Gazei, in noiembrie 332 i.Hr. dupa cum spune istoria, atunci cand a venit sa pedepseasca pe iudei pentru ca au refuzat sa-l ajute cu trupe in razboiul sau impotriva persilor el a fost intalnit in afara zidurilor cetatii de catre o procesiune de preoti condusi de marele preot Jaddua. Se spune apoi ca regele a fost adus la templu, unde i s-a oferit ocazia de a aduce sacrificii si i s-a facut cunoscut din cartea lui Daniel ca unul dintre greci – probabil Alexandru – a fost desemnat de profetia divina sa distruga imperiul persan. Aceasta i-a placut atat de mult lui Alexandru incat a acordat favoruri iudeilor (Josephus, Antiquities xi. 8.4, 5). Istoria relatata de Flaviu a fost privita de multi teologi ca o fictiune. Acceptarea ei ar fi presupus existenta cartii lui Daniel in timpul lui Alexandru cel Mare, ceea ce intra in contradictie cu presupunerile lor la ca aceasta carte nu a fost scrisa inainte de perioada macabeilor, in secolul al doilea i.Hr. Exista totusi multe dovezi interne in favoarea veridicitatii acestei relatari (vezi Introducerea la cartea lui Daniel). Daca este adevarata, relatarea ofera o dovada in plus ca iudeii nu numai ca posedau aceasta carte ci si studiau profetiile pe care ea le continea.
Traducerea Septuagintei a fost realizata de iudeii vorbitori de limba greaca din Egipt si foarte rapid si-a castigat o considerabila circulatie printre iudeii dispersati in diaspora. Sursele genezei ei au fost celebra Scrisoare a lui Aristeas (Letter of Aristeas) scrisa probabil intre 96 si 63 i.Hr., o declaratie facuta de Filon, un filozof iudeu din Alexandria din timpul Domnului Hristoa (Philo, Life of Moses ii. 5-7), si scrierile lui Iosif la putin timp dupa aceasta (Antiquities xii. 2; Against Apion ii. 4). In aceste lucrari se relateaza o istorie legendara despre traducerea Pentateucului de catre 72 de invatati evrei, timp de 72 de zile in timpul domniei imparatului Ptolemeu II al Egiptului (anii 285-247 i.Hr.). Acesti oameni, spune istoria, au lucrat independent, insa au realizat 72 de copii ale unei traduceri in care fiecare cuvant se potrivea, dovedind faptul ca traducerea lor s-a realizat sub inspiratia Duhului Sfant. Desi istoria a fost creata pentru a asigura acceptarea traducerii grecesti printre iudei si pentru a plasa la acelasi nivel cu textul ebraic, ea contine, fara indoiala si anumite acte istorice. Unul dintre ele este ca traducerea a inceput cu Pentateucul si ca a avut loc in timpul lui Ptolemeu II. Nu se stie cand s-a incheiat traducerea intregului Vechi Testament. Aceasta ar fi putut avea loc in secolul 3 i.Hr. sau mai tarziu, in secolul 2. Totusi, Septuaginta completa este mentionata de traducatorul Eclesiastului lui Isus ben Sirah in prologul pe care-l adauga acestei lucrari apocrife. Prologul a fost scris in anul 132 i.Hr. si face referire la Biblia greaca ca la o lucrare deja existenta.
In timp ce face referire la cartea Eclesiastul, sau "Intelepciunea lui Isus ben Sirah", care a fot realizata in limba ebraica in anul 180 i.Hr., este important sa mentionam ca autorul ei a avut acces la cele mai multe carti ale Vechiului Testament. Acest lucru se observa din faptul ca el citeaza sau face referire la cel putin 19 din cele 24 de carti ale Bibliei ebraice.
In secolul II i.Hr. imparatul seleucid Antioh Epifanul a incercat sa elenizeze pe iudei si sa distruga spiritul lor national. El a indepartat ritualurile lor religioase, a schimbat modul lor de viata si a incercat sa distruga literatura lor sacra. Dupa o descriere a eforturilor facute in acest timp pentru a introduce ritualuri pagane, 1 Macabei 1:56-57 spune cu privire la acest lucru: "Cartile Legii pe care ei le-au gasit le-au rupt in bucati si le-au ars in foc. Iar pe oricine la care se gasea o carte a legamantului sau era gasit consultand Legea conform poruncii imparatului, era condamnat la moarte" (tradus de Oesterly in Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha , vol.1).
Probabil in aceasta perioada in care a fost interzisa citirea cartilor Pentateucului a aparut practica citirii pasajelor din Profeti in locul celor din Lege in cadrul serviciilor religioase. Aceste pasaje din cartile profetice au fost mai tarziu numite Haftaroth si erau citite in legatura cu sectiuni ale Legii imediat ce restrictia a fost indepartata (cf. Luca 4:16-17; Fapte 13:15, 27).
Multe carti au scapat de la distrugere in timpul acestei perioade de asuprire nationala, cand intreaga viata religioasa iudaica era condamnata. Traditia iudaica afirma ca salvarea multor carti a depins de curajul si eforturile lui Iuda Macabeul. In cartea a doua a Macabeilor, scrisa la inceputul primului secol i.Hr., se spune ca Iuda a strans "pentru noi toate scrierile care fusesera imprastiate datorita izbucnirii razboiului. Ele sunt inca ale noastre" (2 Macabei 2:14).
In jurul anului 132 i.Hr. nepotul lui Isus Ben Sirah a tradus in limba greaca lucrarea bunicului sau scrisa in ebraica, intitulata Eclesiastul. El a adaugat un prolog istoric acestei lucrari in care mentioneaza de trei ori cele trei diviziuni ale Vechiului Testament. Tot cam in aceasta perioada a fost scrisa si prima carte apocrifa a Macabeilor. Cartea Psalmilor este citata de aceasta (1 Macabei 7:16). Este mentionat Daniel (1 Macabei 2:60) si cei trei prieteni ai sai precum si Avraam, Iosif, Iosua, David, Ilie ti alti oameni ai lui Dumnezeu. Este interesant faptul ca autorul lui 1 Macabei considera cartea din care a luat informatiile privitoare la Daniel ca fiind una dintre cele mai vechi lucrari si nu ca o adaugare a perioadei Macabeilor, cum este considerata de catre critica inalta.
Prima lucrare ce foloseste expresia "Scripturi" pentru a desemna anumite parti ale Bibliei este Scrisoarea lui Aristeas (Letter of Aristeas) (vezi sectiunile 155, 168 din Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha , vol.2), scrisa probabil intre 96 si 63 i.Hr. acest termen, curent folosit de scriitorii tarzii ai Noului Testament pentru a se referi la cartile Vechiului Testament, a fost folosit de Aristeas pentru a desemna Pentateucul.
Marturia lui Hristos si a apostolilor
Domnul Hristos a marturisit nu numai existenta celor trei divizari ale Bibliei ebraice (Luca 24:44) ci si faptul ca succesiunea cartilor ii era cunoscuta. Succesiunea cartilor in Biblia ebraica este putin diferita de cea din Bibliile moderne. Conform cu divizarile Bibliei ebraice, deja explicate, sectiunea Scrierilor este ultima si se incheie cu cele doua carti ale Cronicilor (dintre care una scrisa in ebraica). Cand Isus a spus fariseilor ca li se va cere socoteala incepand cu "sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia care a fost ucis intre altar si templu" (Luca 11:51; cf. Matei 23:35), El s-a referit la primul martir, Abel, mentionat in prima carte a Bibliei (Geneza 4:8), si la Zaharia a carui martirizare este descrisa in ultima carte a Bibliei ebraice (2 Cronici 24:20-22). Daca Domnul Hristos ar fi folosit expresia "pana la" in sens cronologic, El ar fi trebuit sa-l mentioneze pe profetul Urie care a fost ucis de Ioiachim la mai mult de un secol dupa Zaharia (Ieremia 26:20-23). Declaratia lui Hristos insa este o confirmare clara a faptului ca succesiunea cartilor in Biblia ebraica era deja stabilita in timpul Sau.
Faptul ca Zaharia este numit "fiul lui Barachia" in Matei 23:35 si "fiul lui Iehoiada" in 2 Cronici 24:20 nu are o explicatie. Dupa unii comentatori este o posibila confuzie, facuta de Matei sau de un copist de mai tarziu, cu "Zaharia, fiul lui Barachia" care a trait cateva secole mai tarziu, in timpul lui Darius I (Zaharia 1:1). Se poate de asemenea ca Iehoiada, tatal lui Zaharia, sa fi avut un al doilea nume, dupa cum multi evrei aveau; sau Barachia este posibil sa fi fost fie bunicul lui Zaharia din partea mamei sau chiar tatal sau iar Iehoiada cel mai reprezentativ bunic. Cuvantul "fiu" este frecvent folosit in cultura iudaica cu sensul de "nepot" (vezi 2 Regi 9:2, 20). Oricare ar fi interpretarea corecta a acestui pasaj dificil, comentatorii incepand cu Ieronim sunt aproape unanimi in a considera ca Zaharia mentionat de Isus este persoana din 2 Cronici 24:20.
Isus Hristos a avut desigur o incredere ferma in autoritatea Bibliei care exista in timpul Sau, si la fel si ucenicii Sai. Lucrul acesta se observa clar din cateva declaratii. Isus a spus, "Va rataciti caci nu cunoasteti Scripturile" (Matei 22:29). El isi sustine mesianitatea Sa citand din cele trei divizari ale Vechiului Testament, spunand ca "trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre Mine in Legea lui Moise, in Proroci si in Psalmi" (Luca 24:44; cf. vs. 25-27). Isus plaseaza credinta in scrierile lui Moise la acelasi nivel cu credinta in propriile lui invataturi: "Dar daca nu credeti scrierile lui, cum veti crede cuvintele Mele?" (Ioan 5:47; cf. v.46). Pavel declara ca Dumnezeu a facut anumite fagaduinte "prin profetii sai in Sfintele Scripturi" (Romani 1:2). El ii spune lui Timotei, ucenicul sau, ca "din copilarie cunosti Sfintele Scripturi … Toata Scriptura este inspirata de Dumnezeu" (2 Timotei 3:15, 16). Alte declaratii asemanatoare sunt facute de catre apostolul Petru: "Și avem cuvantul prorociei facut si mai tare; … nici o prorocie din Scriptura nu se talcuieste singura. Caci nici o prorocie nu a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu manati de Duhul Sfant" (2 Petru 1:19-21). Aceste declaratii arata clar ca Hristos si apostolii Sai erau ferm convinsi ca Vechiul Testament, Biblia zilelor lor, era inspirat si autoritativ.
Expresia Vechiul Testament este folosit pentru prima data in era apostolica cu referire la Biblia ebraica. Intr-un pasaj mult discutat apostolul Pavel spune ca un val ramane asezat pe ochii evreilor pana in ziua de azi "la citirea Vechiului Testament" (2 Corinteni 3:14). Comentatorii sunt impartiti cu privire la interpretarea termenului "Vechiul Testament" din acest pasaj, insa deoarece Pavel se refera la ceva ce este citit de iudei, cea mai plauzibila explicatie este sa vedem in acesta o referire fie la Pentateuc, fie la intreaga Biblie ebraica. Deoarece termenul "Vechiul Testament" implica existenta termenului "Noul Testament", este posibil ca apostolul si alti crestini sa fi folosit deja Termenul "Noul Testament" pentru scrierile ce descriu viata si lucrarea lui Hristos – probabil una dintre evanghelii.
Multele citate din Vechiul Testament gasite in Noul Testament sunt o dovada a autoritatii acordate cartilor Vechiului Testament de catre autorii scrierilor crestine. Unele dintre citari sunt scurte, iar multe expresii din cartea Apocalipsei sunt foarte asemanatoare cu cele din cartea lui Daniel, fara sa fie insa citate. Autorul acestui articol a numarat 433 citari clare in Noul Testament si a gasit 30 din cele 39 de carti ale Vechiului Testament ca fiind citate. Numele a 10 carti (sau autorul lor) sunt mentionate in 46 de pasaje ale Noului Testament; inspiratia a 11 carti ale Vechiului Testament este atestata de citate ce afirma ca autorul lor este Dumnezeu sau Duhul Sfant, iar termenul "scriptura" este folosit in 21 de pasaje din 11 carti ale Vechiului Testament, in timp ce 73 de pasaje ale Vechiului Testament sunt introduse prin termenul tehnic "Sta scris".
Filon din Alexandria (mort in 42 d.Hr.) a fost un filozof iudeu care a scris in timpul lui Hristos. Lucrarile sale contin citate din 16 din cele 24 carti ale Bibliei ebraice. Faptul ca aceste scrieri nu contin citate din Ezechiel, Daniel, Cronici si alte vinci carti mici poate fi considerat un accident.
Istoricul Iosif Flaviu, scriind in jurul anului 90 d.Hr., face o declaratie importanta cu privire la canon in lucrarea sa Against Apion (Impotriva lui Apion): "Noi nu avem miliarde de carti inconsecvente care sa se contrazica unele pe altele. Cartile noastre, acelea care sunt pe drept acreditate, sunt doar douazeci si doua si contin inregistrari din toate timpurile. Dintre acestea, cinci sunt cartile lui Moise ce cuprind legile si istoria traditionala de la nasterea omului pana la moartea datatorului legii. Aceasta perioada este putin mai scurta de trei mii de ani. De la moartea lui Moise pana la Artaxerxe, care la urmat pe Xerxe ca rege al Persiei, profetii care l-au succedat pe Moise au scris istoria evenimentelor din timpul lor in treisprezece carti. Ultimele patru carti contin imnuri adresate lui Dumnezeu si invataturi de conduita a vietii umane" (Josephus, Against Apion i.8, Loeb ed.).
Declaratia lui Flaviu ca Biblia iudeilor continea 22 de carti necesita o explicatie pentru ca era cunoscut faptul ca existau 24 de carti in Biblia iudaica inainte de timpul sau. Impartirea sa in 5 "carti ale lui Moise", 13 carti ale "profetilor" si 4 carti cu "imnuri adresate lui Dumnezeu si invataturi de conduita a vietii umane" este conforma cu succesiunea cartilor din Septuaginta si nu cu cea din Biblia ebraica, o procedura de inteles daca avem in vedere faptul ca el scria pentru cititorii de limba greaca. Insa declaratia sa ca Biblia iudaica are 22 de carti era legata probabil de practica iudaica a unor oameni care au cautat sa ajusteze numarul de carti ale Scripturii cu numarul de litere al alfabetului ebraic. Probabil Flaviu a numarat cartea lui Rut impreuna cu Judecatorii si cea a Plangerilor cu cea a lui Ieremia, sau a lasat deoparte doua din cartile care i s-au parut lui de mica importanta. Un alt autor iudeu al timpului care a scris o carte apocrifa numita 4 Ezra (2 Esdras in Apocrypha) este primul martor care declara ca numarul cartilor din Biblia ebraica era 24.
Catre sfarsitul primului secol sau inceputul celui de-al doilea secol conciliul teologilor iudei s-a adunat la Iamnia, la sud de Iafa in Palestina. Consiliul a fost prezidat de Gamaliel II cu Rabbi Akiba, cel mai influent teolog iudeu al acelui timp. Deoarece unii iudei considerau unele carti apocrife de o valoare egala cu cele din canonul Vechiului Testament, s-a dorit ca sa se adopte o pozitie oficiala fata de canonul care a ramas neschimbat pentru o lunga perioada de timp si care, se simtea ca are nevoie de protectie impotriva adaugarilor. Prin urmare acest conciliu nu a stabilit canonul Vechiului Testament ci doar a confirmat o pozitie ce dura de secole cu privire la cartile Bibliei ebraice. Este adevarat insa ca anumite aspecte ale canonicitatii cartilor Eclesiastul, Cantarea Cantarilor, Proverbe si Estera au fost chestionate. Insa Rabbi Akiba, cel mai mare si mai influent teolog al timpului sau, prin autoritatea si elocventa sa a risipit indoielile si aceste carti si-au pastrat locul lor in canonul ebraic.
In scrierile Parintilor bisericii timpurii toate cele 24 de carti ale Bibliei ebraice au fost acceptate ca fiind canonice. Doar in biserica din rasarit uneori cartea Esterei a fost privita cu indoiala. Insa cartile apocrife iudaice nu au fost acceptate de scriitorii timpurii ai bisericii crestine. Scrierile asa-numitilor Parinti Apostolici, care si-au realizat lucrarile dupa moartea apostolilor pana in anul 150 d.Hr., nu contin nici un citat din apocrife ci doar cateva referiri la ele. Aceasta arata ca apocrifele nu au fost asezate la acelasi nivel cu scrierile canonice ale Vechiului Testament de catre acesti conducatori ai bisericii.
Parintii bisericii din perioada tarzie foarte greu au facut diferenta intre apocrife si Vechiul Testament, introducand citate din ambele colectii cu aceeasi formula. Aceasta evolutie nu este ciudata avand in vedere curente remarcabile de apostazie in multe domenii ale bisericii crestine timpurii. Atunci cand simplitatea credintei crestine a fost pierduta, oamenii s-au intors catre cartile ce sustineau parerile lor nebiblice cu privire la anumite invataturi, si au descoperit acest suport in cartile apocrife iudaice, lepadate chiar si de iudei.
Bisericile de la rasarit si apus
Ieronim (sec. V), traducatorul Bibliei in limba latina, numita Vulgata, ce a devenit Biblia oficiala romano-catolica, a fost ultimul scriitor al bisericii sale care a militat puternic pentru acceptarea doar a adevaratelor scrieri ebraice si respingerea apocrifelor. Insa cei mai multi conducatori ai bisericii apusene au acceptat cartile apocrife in timpul sau si le-au acordat aceeasi autoritate ca si scrierilor Vechiului Testament. Acest lucru poate fi observat in scrierile diferitilor autori ai Evului Mediu, in unele invataturi ale Bisericii Romano-Catolice, care isi au bazele pe apocrife, si in deciziile catorva concilii regionale ale bisericii (Hippo in 393, Cartagina in 397). Biserica apuseana a recunoscut in general scrierile apocrife ca avand valoare de canon al Vechiului Testament, insa scriitorii din bisericile rasaritene le-au folosit mai cu retinere decat colegii lor din apus.
Primul conciliu ecumenic care a luat pozitie in favoarea acceptarii cartilor apocrife ale Vechiului Testament a fost cel de la Trent. Scopul sau principal a fost sa faca planuri pentru combaterea Reformei. Deoarece reformatorii au cautat sa indeparteze toate practicile si invataturile care nu aveau suport scripturistic, si Biserica Catolica nu ar fi gasit suport pentru doctrinele sale in Biblie decat daca apocrifele ar fi fost considerate parte a Bibliei, a fost fortata sa le recunoasca drept canonice. Aceasta canonizare a fost facuta in 8 aprilie 1546 cand a fost publicata pentru prima data o lista a canonului Vechiului Testament de catre un conciliu ecumenic. Aceasta lista continea nu numai cele 39 de carti ale Vechiului Testament, ci si 7 carti apocrife precum si adaugari apocrife la cartea lui Daniel si a Esterei. Incepand de atunci aceste carti apocrife, nerecunoscute de iudei ca fiind canonice, au avut aceeasi valoare autoritativa pentru Biserica Romano-Catolica ca orice carte a Bibliei.
Canonul in vederile protestante
Reformatorii au acceptat cele 39 de carti ale Vechiului Testament ca fiind canonice fara exceptie si aproape fara rezerve. Insa cartile apocrife au fost in general respinse. Martin Luther le-a tradus si publicat in limba germana cu o remarca facuta pe pagina de titlu ca "sunt carti care nu sunt egale cu Sfintele Scripturi, insa sunt profitabile si bune de citit".
Biserica din Anglia a fost mai liberala in ceea ce priveste folosirea apocrifelor. In Book of Common Prayer in 1662 a prescris citirea anumitor sectiuni ale cartilor apocrife la diferite zile de sarbatoare precum si citirea zilnica in timpul unor saptamani din toamna. Insa 39 de articole fac diferenta intre apocrife si canon.
Biserica Reformata a ridicat problema apocrifelor la conciliul de la Dordrecht in 1618. Gomarus si alti teologi au cerut indepartarea apocrifelor din Bibliile tiparite. Desi aceasta cerere nu a fost urmata, denuntarea cartilor apocrife de catre conciliu a fost atat de categorica incat din acel moment Biserica Reformata s-a opus vehement folosirii apocrifelor.
Cea mai mare lupta impotriva cartilor apocrife a avut loc in Anglia in timpul primei jumatati a secolului XIX. O mare cantitate de literatura a fost elaborata din 1811 pana in 1852, analizand meritele si greselile acestor carti necanonice ale Vechiului Testament. Rezultatul a fost o respingere generala a apocrifelor de catre conducatorii bisericilor si teologi si o pozitie clara luata de Societatea Biblica Britanica si Straina de a exclude de acum inainte apocrifele din toate Bibliile publicate de aceasta societate.
Aceasta scurta trecere in revista a istoriei canonului Vechiului Testament ne conduce la concluzia ca aceasta colectie de carti pe care o numim Vechiul Testament s-a format in secolul V i.Hr., in timpul lui Ezra si Neemia, cei doi mari conducatori ai acestei perioade de restaurare, foarte probabil spirite conducatoare ale acestei lucrari. Baza acestei concluzi este faptul ca Vechiul Testament nu mai contine nici o lucrare ulterioara. Traditia iudaica din sec. I i.Hr. confirma aceasta concluzie.
Realizarea Septuagintei, care a inceput in sec. III i.Hr., este o dovada in favoarea existentei canonului Vechiului Testament in acel timp. Alte dovezi le constituie citatele ti referirile lui Isus ben Sirah la Vechiul Testament la inceputul sec. II i.Hr., la cativa ani dupa porunca data de Antioh Epifanul de distrugere a cartilor sacre ale iudeilor, precum si declaratiile nepotului lui Isus ben Sirah in jurul anului 132 i.Hr. care mentioneaza impartirea in trei parti a Bibliei ebraice si existenta traducerii acesteia in limba greaca in acel timp.
Isus Hristos si apostolii au crezut in autoritatea si inspiratia Bibliei ebraice, dupa cum dovedesc numeroasele marturii biblice. Biblia lor avea aceleasi trei diviziuni si probabil aceeasi ordine a cartilor pe care o are in prezent Biblia ebraica. In plus, sute de citate luate din cel putin 30 de carti ale Vechiului Testament arata inalta apreciere de care aceste scrieri se bucurau din partea fondatorului credintei crestine si a ucenicilor lui.
Istoria canonului Vechiului Testament in biserica crestina de dupa epoca apostolica se centreaza pe acceptarea sau respingerea apocrifelor iudaice. Desi aceste carti au fost respinse de apostoli si de scriitorii crestini pana la jumatatea secolului al doilea, si in ciuda faptului ca au fost lepadate chiar si de iudei, aceste falsuri din pacate s-au bucurat de un bun venit calduros in biserica crestina de la sfarsitul secolului al doilea. Din acest moment ele nu au fost interzise niciodata in Biserica Catolica. Reformatorii au luat o pozitie ferma lepadand aceste scrieri apocrife, insa dupa moartea lor aceste carti gasit inca o data intrare in unele biserici protestante, desi in final au fost respinse de cele mai multe dintre ele in secolul XIX.
Mai serioasa insa este vederea modernista cu privire la Vechiul Testament. Ei nu cred nici in inspiratia cartilor si nici in originea lor timpurie. Acest proces de secularizare, care plaseaza Vechiul Testament la acelasi nivel cu cealalta literatura antica, este mult mai daunator fata de biserica crestina decat indiferenta initiala fata de apocrife, deoarece distruge credinta credinciosului in originea divina a acelor carti ale Bibliei despre care Hristos a spus ca "ele marturisesc despre Mine" (Ioan 5:39).
Fiecare credincios crestin trebuie prin urmare sa fie convins de originea divina a acestor carti ale Vechiului Testament cu ajutorul carora apostolii au dovedit temeinicia invataturilor si credintei lor. Faptul ca aceste carti au supravietuit catorva catastrofe nationale ale iudeilor in vechime, si atacurilor insidioase ale fortelor intunericului din afara si din interiorul bisericii crestine, este o puternica dovada ca aceste scrieri s-au bucurat de protectia divina.
Comentarii recente