SABAT DUPA-AMIAZA
Ca biserica, sa ne pregatim pentru intalnirea cu El.
Gabriel Golea
Era intr-o vineri seara…Incepuseram deja Sabatul, stateam impreuna, in familie, cantam si citeam din Biblie. Deodata mi-a venit o idee: ce-ar fi daca as vorbi familiei mele despre articolul pe care am fost invitat sa-l scriu pentru Saptamana de Rugaciune (chiar prelegerea din aceasta dupa-amiaza)? Este adevarat, va trebui sa am in vedere “marea familie”, biserica; dar, mai inainte de a scrie despre aceasta, ce gandeste familia mea despre drumul spre Casa?
“Copii, ce parere aveti? Iata, vreau sa scriu un articol in Curier, o tema ce se va numi Familia lui Dumnezeu se indreapta spre casa. Spuneti-mi, va rog, ce va spun aceste cuvinte? Ce ati scrie voi daca ati fi in locul meu?” Neobisnuite, fetitele noastre s-au uitat la mine, apoi la mama lor, dupa care au incercat totusi cateva cuvinte, surprinse de ceea ce li se cerea.
Iata primul raspuns: “Ne pregatim pentru cer, suntem in drum spre casa, sa fim gata pentru revenirea Lui”. Da, intr-adevar, iata un inceput bun, mi-am zis. Al doilea raspuns l-a completat pe primul: “Sa facem experiente impreuna cu alti copii, pentru a fi cu El”. Cu siguranta, universul copiilor este altul decat al nostru, am continuat sa ma gandesc. “A merge spre casa cu familia” inseamna, pentru ei, mult mai mult decat ne-am astepta!
Cea de-a treia fetita insa, care are doar trei anisori, le-a privit pe surorile ei, a simtit ca este un moment important si, fara sa renunte totusi la rolul de “consilier”, a raspuns: “ISUS…” si cum parca nu era de ajuns, a adaugat: “Inima mea”.
Surprinzator! Desigur, ne-am putea gandi ca acest ultim raspuns, pentru ca vine din partea unui copilas, este un raspuns “prefabricat”: in seara aceea era o intalnire de Sabat, vorbeam despre Isus, raspunsul nu putea fi deci decat in legatura cu Isus. Din fericire insa, aceste cateva cuvinte exprimau – in nevinovatia lor plina de spontaneitate venind din partea unui copil – esenta trairilor noastre. Da, motivatia principala a tuturor faptelor noastre, ale celor mari, cat si cheia unei vieti reusite pe pamant ramane Isus, in inima noastra. El este totodata si principala nazuinta a intalnirii apropiate, precum si a vietii infinite.
Casa noastra, inca pe pamant
Ca asteptatori ai apropiatei reveniri a Mantuitorului, ca adventisti deci, noi traim un sir de experiente ce iau forma unui paradox: binele se impleteste cu raul. Acest amestec ciudat il gasim de altfel si in Evanghelii: neghina si graul vor sta impreuna pana la sfarsitul veacului (Mat. 13,36-43). Situata in lume, Biserica – rod al jertfei Mantuitorului – este in acelasi timp tinta atacurilor vrajmasului.
Intr-adevar ne pregatim pentru cer, pentru viata vesnica; in asteptare insa, ne confruntam cu realitati dureroase, triste, care se pot dovedi insa, la randul lor, un motiv suplimentar pentru a dori si mai mult cerul.
Cine dintre noi nu a fost macar o data nevoit sa constate ca anumite confruntari macina cateodata comunitatile noastre? Sau cine nu a simtit frigul ce face ca, pentru unii dintre noi, fratietatea sa nu fie chiar primitoare? Se pare ca ne lipseste timpul pentru a sta de vorba unii cu altii sau a ne ruga impreuna. Nu intotdeauna stim prea bine ce anume ne lipseste pentru ca sa ne simtim bine in tovarasia celorlalti. Iar atunci cand cineva isi ofera ajutorul, suntem suspiciosi si nu stim cum sa reactionam. Nu oricand ne face placere, de exemplu, sa mai zabovim la incheierea serviciului divin. Ne este uneori tare greu sa ne cautam peste saptamana pentru a afla ceva vesti si pentru a ne sustine…
Si totusi… Comunitatea ramane locul in care, prin excelenta, ne simtim mai intariti, mai puternici si mai curajosi. Ea este familia unde Il simtim pe Domnul mai aproape, lucrand in viata surorilor noastre si fratilor nostri. Ce ne-am fi facut, de pilda, daca, in clipele dureroase ale unor decizii importante, nu ar fi fost alaturi de noi un frate sau o sora din comunitate, un prieten sau un vizitator chiar? Vom putea vreodata “masura” cat de bine ne-au facut cuvintele unei predici rostite de fratele despre care nu ne mai amintim decat numele, dar ale carui cuvinte le-am primit ca fiind cuvinte ale Domnului? Cat de mult pretuim partasia familiei mari, care se pleaca spre nevoia noastra in momentele in care lipsesc fratele si sora de corp?
“Biserica, asa slaba si neajutorata cum poate parea, este singurul obiect pe pamant peste care El Isi revarsa, intr-un sens special, dragostea si consideratia Sa. Biserica este locul de desfasurare a harului Sau, in care El Isi gaseste placerea de a face experiente ale milei in inimile omenesti… Biserica este fortareata lui Dumnezeu, cetatea Sa de scapare pe care El o detine intr-o lume revoltata” (Special Testimony to Battle Creek Church, pag. 18-19).
Sa multumim Bunului Dumnezeu pentru familia pe care ne-a dat-o. Poate ca unora dintre noi ne lipsesc fratii, surorile, tatii sau mamele… Sa nu uitam ca, in biserica Sa, Domnul ne-a daruit o noua familie! Ne rugam pentru cei dragi noua si care sunt din aceeasi familie trupeasca, dar dorim sa invatam sa-i pretuim asa cum se cuvine pe aceia care au devenit acum familia noastra. Sa reconsideram acum, la sfarsitul acestei Saptamani de Rugaciune, relatia pe care o avem cu fratii nostri si cu surorile noastre, cu membrii din comitet, cu coristii, cu responsabilii activitatilor bisericii, cu vizitatorii comunitatii!
Vrem noi cu adevarat sa mostenim cerul? Dorim noi pe deplin adierea blanda a Duhului Sfant, pentru a forma astfel o familie unita, puternica si binecuvantata? Daca da, sa o spunem acum: “Da, Doamne, dorim sa fim acea biserica pentru care Tu ai venit pe pamant si pentru care ai murit, acea familie in dreptul careia Tu ai acceptat sa fii “Fratele nostru mai mare”, acea biserica pe care Tu esti gata sa o iei, in curand, in Imparatia Ta! Te rugam; asa sa ne ajuti, prin harul Tau!”
Sa ne rugam… (rugaciuni scurte, in grupe mici).
Pe drum, spre casa
De cate ori nu ni s-a repetat ca, desi traim in aceasta lume, nu trebuie sa fim din lume! In lume deci, dar nu ai lumii!
Consideram deci ca, daca suntem cu adevarat copii ai lui Dumnezeu, trebuie sa fim buni meseriasi, buni medici, buni gradinari, buni paznici de noapte sau bune gospodine… Dar, mai mult decat atat, noi toti – frati si surori, varstnici si copii, mari si mici – noi trebuie sa fim buni pentru cer: prin harul Sau, sa fim gata sa renuntam la tot ce avem, la tot ce suntem pentru a-L urma pe Domnul in palatele vesniciei!
Altfel spus, folosindu-ne de o imagine, putem sustine ca un adevarat crestin trebuie sa aiba picioarele pe pamant, iar capul sa-l aiba… printre nori! Sa fie asadar o persoana realista, insa cu un spirit de viziune orientat catre alte realitati, despre care Cuvantul vorbeste atat de generos. Sa fie cineva care sa poata fi capabil sa pretuiasca adevaratele valori ale acestui pamant, dar care, totodata, sa fie dispus sa renunte la ele in favoarea adevaratelor valori!
Traversarea pustiei catre casa promisa este dureroasa uneori, ea va fi insa incununata de impresionanta intalnire cu Tatal.
Referitor la aceste greutati, Scripturile ne invata “ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8,28).
Astfel intelegem, de exemplu, ca vitregiile vietii, precum si inchisoarea aveau sa-l pregateasca pe tanarul Iosif pentru a-si primi mai tarziu familia si pentru a le pregati salvarea vietii (Gen. 39-47).
La fel, anii lungi ai peregrinarii in pustie pentru poporul Israel urmau sa-si gaseasca punctul final in instalarea in Canaan, patria promisa, “tara in care curge lapte si miere” (Iosua 5,6) si in care familiile lui Israel trebuia sa-si gaseasca menirea pentru care Domnul le-a scos din robie.
Ceva mai tarziu, in istoria poporului ales, atunci cand templul avea sa fie reconstruit, Ezra si Neemia pregateau familiile lui Israel pentru a trai ceva cu totul deosebit, un nou inceput al acestei natiuni, o experienta continua, avand ca punct de plecare redescoperirea Legii (Neem. 8,1-8).
Dupa plecarea Mantuitorului, biserica isi croia anevoios un drum printre dificultati si piedici, marturisind pe Hristos intr-o lume in care idolatria si bigotismul religios ii impiedicau pe cei sinceri sa-L primeasca pe Dumnezeu. In cartea Faptele Apostolilor gasim numeroase exemple.
Aceste dificultati insa, care pot aparea si in viata crestinului de azi, il pregatesc pe acesta pentru Imparatia fagaduita si la care el este atat de calduros invitat.
“Caracterul pe care-l manifestam acum este decisiv pentru soarta noastra vesnica. Fericirea cerului va fi gasita prin conformare cu vointa lui Dumnezeu, iar daca oamenii vor deveni membri ai familiei imparatesti in ceruri, aceasta se va datora faptului ca cerul a inceput pentru ei pe pamant” (God”s Amazing Grace, pag. 60).
Adevaratul copil al lui Dumnezeu este chemat sa imparta impreuna cu fratii si surorile sale atat frustrarea ramanerii pentru un timp pe acest pamant, precum si dorul de cer.
“Acum, Tatal ceresc ne aduce laolalta in randurile Bisericii pentru ca noi sa adunam cunostinte si sa fim potriviti pentru comunitatea din ceruri” (Sermons and Talks, vol. 1, pag. 39).
Sa rugam pe Domnul sa faca din peregrinarea noastra catre casa o experienta a harului Sau, in care fratii si surorile noastre sa-si gaseasca un binemeritat loc al pretuirii!
In sfarsit, acasa
Ceea ce asteapta pe copiii ascultatori ai Tatalui depaseste cu mult capacitatea de reprezentare a inteligentei omului. Apostolul Pavel spunea, starnind parca si mai mult curiozitatea cititorilor sai: “Lucruri, pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Cor. 2,9).
Cine ar putea anticipa pe deplin bucuriile vesniciei? Iar o data castigati de Evanghelia harului, cine dintre noi ar mai putea renunta la ele?
Aici, pe pamant, imperfectiunile date de pacat au umbrit trairea si bucuria in familia Sa… Acolo, pe noul pamant, El va umple toate lipsurile, facand din vesnicie o binecuvantare; iar din prezenta Sa, un motiv de lauda pentru vesnicie.
Profetul aducator de vesti bune al Vechiului Legamant rostea: “Domnul ostirilor… nimiceste moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu sterge lacrimile de pe toate fetele si indeparteaza de pe tot pamantul ocara poporului Sau; da, Domnul a vorbit. In ziua aceea, vor zice: “Iata, acesta este Dumnezeul nostru, in care aveam incredere ca ne va mantui. Acesta este Domnul, in care ne incredeam, acum sa ne veselim si sa ne bucuram de mantuirea Lui!”" (Isa. 25,6.8-9)
Aceia care vor fi acceptat sa faca parte din familia Tatalui vor avea infinita bucurie sa-L cunoasca pe deplin pe Acela pe care El l-a trimis sa cunoasca El Insusi realitatile acestei lumi si care S-a facut partas cu familia omeneasca.
“Acum Biserica este luptatoare, acum suntem confruntati cu o lume in intunericul de la miezul noptii, aproape in intregime dedata la idolatrie. Dar vine ziua in care lupta va fi data, biruinta va fi castigata… Toti vor fi familie unita si fericita, imbracati cu vesmintele laudei si ale multumirii – haina neprihanirii Domnului Hristos. Intreaga natura, in frumusetea ei surprinzatoare, va oferi lui Dumnezeu un tribut constant al laudei si inchinarii. Lumea va fi scaldata in lumina cerului… Stelele diminetii vor canta impreuna, iar fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie in timp ce Hristos si Tatal Isi vor uni glasul proclamand: “Nu va mai fi pacat, nici moarte nu va mai fi”" (Advent Review and Sabbath Herald, 17 dec. 1908).
In cateva clipe vom incheia aceasta meditatie, soarele va apune, punand capat acestui Sabat, inca o Saptamana de Rugaciune se va fi scurs in vesnicie… Daca ar fi sa exprimam o dorinta, o singura dorinta, ce anume I-am cere Domnului? Care ar fi acea rugaciune care sa exprime esenta nevoilor noastre, a familiei mele si a familiei dv., a bisericii noastre?
Va amintiti cum am inceput: Isus, si El in inima noastra! Ne asteapta vesnicia, Tatal este gata sa Isi reuneasca fiii si fiicele in jurul tronului de slava, aproape de Fiul care a murit pentru ca noi sa putem fi cu El, in sfarsit, acasa! Sa-I cerem Bunului Dumnezeu sa ne faca parte de Imparatia Sa, unde sa putem contempla vesnic slava Lui!
Sa ne rugam… (rugaciuni scurte, cu toata comunitatea, ultima rugaciune fiind rostita de la amvon).
Intrebari pentru discutie
1. Cum impacam idealul lui Dumnezeu cu starea familiei noastre (trupesti si spirituale), familie in care si eu pot fi un frate sau o sora dificil(a)?
2. Putem ajunge la un bun echilibru intre datoriile vietii de zi cu zi si privilegiul de a ne pregati pentru Imparatia slavei?
3. Sugerati cateva modalitati practice cum sa ne pregatim eficient pentru a trai, inca de pe acum, minunile Imparatiei cerului?
Gabriel Golea a predat la Institutul Teologic Adventist. In prezent, se apropie de incheierea programului de doctorat la Universitatea din Strasbourg.
Comentarii recente