01. Vineri

VINERI SERA, 11 decembrie 1998

O VIZIUNE PENTRU O SAPTAMÂNA DE RUGACIUNE FARA EGAL 

Sa privim la Isus si apoi la cei care au nevoie de El. 

Bun venit Saptamânii de rugaciune în sufletul, în familia si în biserica noastra! Acest dar divin de peste an soseste la noi toti deodata  încarcat cu aceleasi promisiuni si chemari, dar este trait altfel de fiecare. Priviti putin în jur: pe aceeasi banca stam, împreuna, copii, tineri si batrâni. Nu credeti ca ne deosebim putin în felul în care sufletul nostru raspunde primelor rugaciuni ale acestei seri?

Priviti putin în jur: eu am parcurs vreo patruzeci de saptamâni de rugaciune, dar cel de lânga mine priveste cu ochii mari si cercetatori tot ce se întâmpla. Este prima lui ocazie de felul acesta. Deja înalt prima rugaciune în suflet: Doamne, umple-ma de iubire si de credinta, ca prima lui saptamâna de rugaciune sa fie curata si avântata, asa cum este prima dragoste!

Priviti putin în jur: mai sunt scaune neocupate? O mama deschide Saptamâna de rugaciune acasa: vegheaza cu o îngrijorare dureroasa pe copilul bolnav de leucemie. De fapt, mama nu deschide Saptamâna de rugaciune; tot în saptamâni de rugaciune o tine, de când au venit analizele si parintii au înlemnit, când doctorul le-a explicat care este cauza slabiciunii si febrei inexplicabile.

Usa se deschide si mai intra cineva. Impulsul sa privesc cu mânie pe cel întârziat se topeste, când îl vad pe baiatul palid, cu parul vâlvoi, care intra. Saracul, cum o fi scapat de acasa? De când a venit la NET, nu mai are o zi buna cu ai lui. Îi fac un semn: hai lânga mine, pari cam speriat si nemâncat. La sfârsit, am ceva în geanta pentru tine. Este cam a patruzecea saptamâna de felul acesta, pentru mine, si niciodata nu a trebuit sa fug de acasa nemâncat ca sa vin în seara de deschidere. Probabil ca de aceea mi-este neplacut când se anunta ca este zi de post. Când vine ora de masa, trebuie sa manânc. Parca am un ceasornic în stomac. Dar altora ceasornicul acesta mai mult le sta decât merge. Poate lor le este mai usor sa posteasca. Pentru ei, nu este mare diferenta. Multumesc, dragul meu, ca ai venit. Spune-mi, de ce vrei asa de mult sa vii aici?

Si cine mai este în jur? Este cumva si o fata care nu mai venise de mult la adunare? În timpul asta s-au auzit tot felul de lucruri despre ea. Priveste în jos si roseste, fara sa se uite cineva la ea. Moare de rusine sa nu o întrebe cineva unde a fost tot timpul asta. Spera din toata inima sa nu fie tinta predicii din seara aceasta, ca data trecuta. Dar nu; este Saptamâna de rugaciune. Banuia ea, dar cam pierduse sirul Sabatelor. Se mai linisteste putin, când o alta fata vine, se asaza lânga ea si-i atinge mâna usor. Nici ea nu mai venise de mult. Ceva ne atrage la Saptamâna asta de rugaciune.

Ce o fi asa de misterios si de îmbietor? Cineva este în doliu. Ieri si-a îngropat mama. O masina a spulberat-o, la 150 km pe ora. Daca nu s-ar vedea în doliu, tot nu i-ar veni sa creada ca mama nu mai este. Nu poate sa se roage, parca totul este împietrit înauntru. Si-i e frica sa se înmoaie piatra, ca iar o sa plânga pâna nu se mai poate opri. Si eu sunt cam la a patruzecea Saptamâna de rugaciune; si parca niciodata nu m-am uitat prea bine cine mai vine cu mine. Ce-ar fi sa fac din ea o Saptamâna de rugaciune pentru toti acestia? Pentru mamele cu copii care nu se mai fac bine.

Pentru copiii care fug de acasa pentru ca sa vina la adunare sau care fug de acasa pentru ca sa nu mai vina la adunare. Pentru vecinii carora nu le mai ajung banii cu nici un chip, dupa ultima majorare la caldura. Pentru cei care au fost patruzeci de ani în biserica si ultimele alegeri i-au convins ca în viata lor nu o sa mai calce pe aici. Pentru cei care s-au întors, dupa o ratacire care le-a umplut pulpele de maracini, dar carora tot pe acolo le-ar mai placea sa mearga; pentru ca nimeni nu le-a aratat ca poti sa pasesti fara teama pe calea regala, a celor veniti pentru prima oara, fierbinti ca au descoperit cum este sa ai o prietenie vesnica cu Dumnezeu, si a celor veniti pentru ultima oara, pentru ca n-a mai ramas mare lucru sa roada cancerul. Nu credeti ca si mereu condamnatul fariseu de la templu s-ar fi rugat altfel, daca ar fi venit mai aproape de vamesul mereu laudat, dar cu care nu vrem sa stam deloc în aceeasi banca? Dragii mei, multa lume este obosita si rusinata de griji, de saracie, de neputinta de a iesi din îmbratisarea dulce si otravita a pacatului, de esecul celor prin care ar fi vrut sa-si arate izbânda. Sunt printre noi câtiva surâzatori si entuziasmati, nou-botezati sau cei care i-au condus la Domnul Hristos pe cei nou-botezati, dar zâmbetului lor nu prea i se raspunde cu zâmbet, asa cum s-ar cuveni.

Se înalta Odrasla

Este un cuvânt de la Domnul pentru noi, în seara aceasta; este un cântec de speranta si de curaj. Iata, Isaia capitolul 11: “Apoi o Odrasla va iesi din tulpina lui Isai si un Vlastar va da din radacinile lui” (vers. 1). Se apropie acel timp special al anului, când crestinii sarbatoresc taina nasterii Odraslei. A început corul sa repete delicata cântare: “Din Radacina vie Mladita rasari, Cum scris a fost sa fie, Cum Biblia grai”?

Ne creste sufletul când o auzim. Dar de ce creste odrasla din tulpina? De ce tâsneste vlastarul din radacini? Putem sa vedem? Topoarele au rapus salcâmul nobil. Furtuna a pravalit pluta colosala. Din buturuga neagra, cata spre lumina crenguta frageda. Orice adiere o va frânge. Orice rumegatoare întârziata pe ulita o va farâma. Aceasta este speranta? “Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut bratul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odrasla slaba, ca un Lastar care iese dintr-un pamânt uscat. N-avea nici frumusete, nici stralucire ca sa ne atraga privirile, si înfatisarea Lui n-avea nimic care sa ne placa” (Is. 53,1.2). Chiar daca ar fi avut si frumusete, si stralucire, tot nu ne-ar fi placut, pentru ca nu mai stim ce este frumos si luminos cu adevarat.

Stiind El Însusi cum este sa fii judecat dupa înfatisare, “nu va judeca dupa înfatisare” (Is. 11,3); respins de multi dupa auzite, El “nu va hotarî dupa cele auzite”; cu neprihanirea calcata în picioare la judecata, pentru ca era sarac, “va judeca pe cei saraci cu dreptate, si va hotarî cu nepartinire asupra nenorocitilor tarii” (vers. 4). Aceasta este vestea buna. În padurea de trunchiuri desfigurate si uscate, între cioturile fara seva în ele,

Se înalta Odrasla. În toata biserica aceasta, Unul Singur creste drept si durabil. Printre minti ravasite de ura si devenite irationale prin pacat, “Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de întelepciune si de pricepere, duh de sfat si de tari, duh de cunostinta si de frica de Domnul” (vers. 2).

Ce ne atrage, misterios si îmbietor, la aceasta Saptamâna de rugaciune? Unul Singur face sa clocoteasca inima, pâna acum moarta, de cuvinte pline de farmec; Unul Singur face poet, “scriitor iscusit”, din orisicine: “Tu esti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale: de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. Razboinic viteaz, încinge-Ti sabia, podoaba si slava, da, slava Ta! Fii biruitor, suie-Te în carul Tau de lupta, apara adevarul, blândetea si neprihanirea, si dreapta Ta sa straluceasca prin ispravi minunate!” (Ps. 45,1-4).

Acesta este Mântuitorul nostru în mijlocul bisericii noastre. Ne-a fagaduit si a venit. Si totul se schimba în jur. Biserica se lumineaza si se încalzeste de o dragoste cum n-am mai vazut. Mama priveste cu liniste pe copilul ei bolnav. Daca pe fruntea lui sta scris: Iubitul Domnului, cum sa se mai teama? Baiatul fugarit se linisteste si paseste înainte, cumpanit si întelept – doar este frate cu Împaratul. Si fetele rusinate se simt mai mult decât ocrotite: nu doar ca le-a spus: Nici Eu nu va osândesc, dar le-a împartasit un nou gust pentru curatie morala si pentru demnitate.
Credem, cu adevarat, ca El este cu noi, aici? Credem ca relatia Lui de iubire cu fiecare dintre noi ne asaza pe cea mai înalta treapta a umanitatii? “Poporul Tau este plin de înflacarare, când Îti aduni ostirea; cu podoabe sfinte, ca din sânul zorilor, vine tineretul Tau la Tine, ca roua” (Ps.110,3).

Ati vrea sa ne oprim putin si sa ne gândim, în tacere, la Cel care a sosit la noi, o data cu aceasta Saptamâna de rugaciune? Acelasi mereu, dar cunoscut altfel în fiecare experienta de viata – o data Creator si Vindecator, altadata Crucificat si Mântuitor al iertarii infinite; acum Cel Întâi Nascut, începatorul unei noi umanitati, mâine Domn care vine sa-Si desavârseasca misiunea salvarii. (Daca gândurile fug prea usor si avem nevoie de o calauza care sa le tina pe carare, primele trei versete din Ioan 13 ne vin în ajutor.)

Sa ne privim iarasi unii pe altii, dar în lumina pe care o revarsa Mântuitorul asupra noastra. Stim ca lumina este totul. În lumina rosie, toti suntem rosii, în lumina albastra, toti suntem albastri. Sa ne privim în culoarea iubirii, a sperantei. Ati vrea sa cântam acum imnul “Cine-mi este frate, cine-i sora mea?” Sa cântam privind unii la altii, pentru ca acolo este raspunsul, nu între copertile vechii carti de cântari…

Oricât de diferiti suntem, Saptamâna de rugaciune ne uneste, pentru ca ne ajuta sa-L vedem pe Domnul, iar în lumina Lui, toti suntem schimbati.
Biserica se umple de rascumparatii Lui, care poarta nu numele glorioase ale Bibliei, ci pe cele ale baietilor si fetelor, ale barbatilor si femeilor, ale veteranilor si ale celor nou-veniti. Biserica se deschide luminii si iubirii Lui si se transforma în poarta cerului. Iar acolo unde este Isus în slava, se alatura si Moise, cu istoria si cu legea sublima, si Ilie, care ne învata sa ne rugam pâna apare norul alb si îndelung dorit. Ati vrea sa stam acum, putin, de vorba cu Printul nostru si sa-I multumim pentru cei care sunt aici cu noi, surori si frati ai Printului? S-o facem pe nume si sa nu fie nimeni uitat sau ocolit, nici chiar cei care nu sunt aici. Doar numele sunt scrise în Cartea vietii Mielului! (Timp de rugaciune. În adunarile mai mari, se pot forma grupe mici de rugaciune.)

O viziune iesita din comun Iata ce bine este sa locuiasca fratii împreuna. Iata ce dulce este sa ne privim unii pe altii prin Isus, Printul nostru fara pereche! Sa ne întoarcem la Isaia 11. Pâna în versetul 10, vedem ca Vlastarul a crescut la proportii planetare: “În ziua aceea, Vlastarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare, neamurile se vor întoarce la El”. Dumnezeu nu Se multumeste cu o mica insula de ordine si fericire, într-un ocean de ignoranta si de superstitie. “În acelasi timp, Domnl Îsi va întinde mâna a doua oara, ca sa rascumpere ramasita poporului Sau, risipita în Asiria si în Egipt… si în ostroavele marii. El va înalta un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiunitii lui Israel si va aduna pe cei risipiti ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pamântului” (vers. 11.12).

Aceasta nu este o viziune modesta, comuna, ci una iesita din comun. Acesta este viitorul pe care Dumnezeu îl ofera alor Sai. Sa privim putin în jur, dincolo de noi, cei care suntem în Casa Domnului. Oare mai este cineva care trebuie sa vina? Sa vizitam, în mintea noastra, apartamentele din blocul nostru, sau casele de pe strada noastra, sau întinderea câmpiei, când oamenii sunt la munca, sau chiar stadionul umplut pâna la refuz de fiinte pe care Isus le iubeste. Pe cine cunoastem? Isus îi cunoaste pe toti si vrea ca toti sa vina sa-L cunoasca, uimiti, ca pe Prietenul lor vesnic.
Viziunea merge pâna la limite: “Pamântul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopar” (vers. 9). Cu siguranta profetica, se descrie un tablou nou, uimitor, plin de forta irezistibila. În vechime, pamântul întreg a fost plin de ape, dar aici avem o reeditare mântuitoare a potopului: de data aceasta, cunostinta Domnului va umple pamântul! Marea niciodata nu duce lipsa de ape! Adâncul marii nu ar fi deloc ceva prea atragator – daca apele ar scadea, am zari vai adânci, coaste ascutite, întinderi namoloase, epave ruginite, un spectacol respingator.

Dar apele, apele acopera totul cu un fluid luminos, transparent, elastic, umplând toate adâncimile, netezind toate neregularitatile, aducând munti si vai la acelasi nivel si întinzându-se de la ecuator la poli. Adâncimile oribile, fara apa, sunt ca sufletul si ca orasele si natiunile lumii, fara Mântuitorul, cu mizeria, dezordinea si ruina care ne lovesc la orice pas. Textele vorbesc despre mare, dar cei mai multi dintre noi nu suntem oameni ai marii. Însa cei mai multi dintre noi am meditat cu uimi re la acest fluid nevazut, care se revarsa din cer, captat de niste vase rotunde ca pentru apa ploii, si care ne umple casa si biserica de melodii si de zâmbete, de adevarul mânturii în parabole pentru timpul nostru, de rugaciuni si de oameni fericiti, care-si gasesc Prietenul pe care-L cautasera în zadar toata noaptea. Da, da; nu putem sa-I cerem Mântuitorului sa vina în vizita pe pamântul nostru si sa intre în casele vecinilor nostri, aducând cunostinta Domnului:

El ne spune noua sa ne ducem. Nu putem sa ne magulim ca suntem o biserica de zece milioane si ca o sa se gaseasca cine sa se duca prin orasele agitate sau prin junglele nestrabatute. El ne trimite pe noi sa alinam suferintele, sa umplem farfuria goala si sa-i atingem pe cei neiubiti, iar apoi sa lasam oceanul de unde si de semnale digitale sa se întinda peste ei, unindu-ne pe toti la porunca Lui, care ridica valurile sau linisteste marea dupa dorinta.

Daca am început sa privim asupra celor ce sunt aici si sa descoperim ce face lumina si iubirea lui Isus pentru ei, sa privim acum asupra lumii întinse. Sa privim pâna departe, caci multimile freamata ca valurile în cautarea Cuvântului lui Dumnezeu. Sa citim aceste cuvinte mai mult decât profetice: “Întreaga lume se deschide pentru Evanghelie. Etiopia îsi intinde mâinile spre Dumnezeu. Din Japonia, din China, din India, din tarile înca întunecate ale continentului nostru, din fiecare colt al acestei lumi a noastre, se înalta un strigat al inimilor bolnave de pacat, cautând sa-L cunoasca pe Dumnezeul dragostei” (Education, pag. 262-263).

Ne suna familiar? Cum sa nu! Aceasta am urmarit seara de seara – un Dumnezeu care vrea sa convinga lumea ca El nu este Unul de care sa fugi, ci Unul la care sa fugi. Si mai stiti ceva? La programul NET, care tocmai s-a terminat, într-una dintre cabinele de traducere era un tânar din Etiopia – o tara saraca, ruinata de razboi si în care sunt foarte putini adventisti. Student în Statele Unite, cu o zi înainte de începerea programului, el a venit la organizatori si a spus: Nu este nimeni care ar fi putut sa ma trimita din Etiopia aici. Nu stiu cât costa, dar daca din cei câtiva dolari ai mei de student as plati câte putin timp de trei ani, s-ar putea acoperi cheltuielile ca sa se duca solia aceasta si în tara mea?

În alte cabine, erau patru traducatori pentru India – nu erau prea multi, pentru ca acei un miliard de oameni vorbesc vreo doua sute de limbi si dialecte! Programul s-a tradus si în chineza – desi, în China, nu este nici o instalatie de receptie; dar nu se poate sa nu ne învete Domnul sa facem ceva. Si n-a lipsit nici limba Japoniei, peste care se revarsa apa lina a cunostintei Dumnezeului iubirii – unor oameni care si-au parasit zeii prea razboinici ca sa-i mai poata suferi, dar înca nu si-au deschis inima pentru Iubirea asezata pe cruce pentru ei.

Ascultati: “Milioane si milioane n-au auzit mai nimic despre Dumnezeu si despre iubirea Lui descoperita în Hristos. Este dreptul lor sa primeasca aceasta cunoastere. Acestor oameni li se cuvine tot atât de mult harul Mântuitorului ca si noua. Si este raspunderea noastra, care am primit aceasta cunostinta, cu copiii nostri, carora le-o putem împartasi, sa raspundem strigatului lor. Fiecarei familii, fiecarei scoli, fiecarui parinte… si fiecarui copil asupra carora a stralucit lumina Evangheliei, li se pune astazi, în aceasta criza, întrebarea pusa reginei Estera, în teribila criza a istoriei lui Israel: Si cine stie daca nu tocmai pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împaratie? (Estera 4,4)” (Ibid).

Sa privim aproape si sa privim departe. Sa privim la Isus si apoi la cei care au nevoie de El. Într-un singur loc sa privim mai putin. Într-un singur loc sa cheltuim mai putin. Într-un singur loc sa ne mândrim mai putin. În fata lui Isus cel rastignit, eul se pierde în întuneric. “Caci n-am avut de gând sa stiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, si pe El rastignit” (1 Cor. 2,2).

Întrebari pentru discutie
1. De ce credeti ca este important sa-i cunoastem pe cei care participa împreuna cu noi la Saptamâna de rugaciune? Cum este influentata atitudinea noastra, atunci când ne privim unii pe altii în lumina pe care o revarsa Mântuitorul asupra noastra?
2. De ce credeti ca avem o Saptamâna de rugaciune si anul acesta? Înainte de Cincizecime, ucenicii s-au pregatit timp de zece zile pentru ofensiva misionara globala din primul secol. Cum ati putea folosi cel mai bine aceasta Saptamâna de rugaciune pentru ca ea sa revolutioneze viata si slujirea dv. misionara?