UN APEL LA CONSACRARE

De studiat: Luca 14:33

 Coborase sigur pe sine, dintr-un BMW ultimul tip, ce franase brusc in fata bisericii. Tocurile pantofilor lui, fabricati de o renumita firma italiana, rasunau zgomotos pe marmura scarilor capelei. Vorbea cu accent american, desi isi cumparase ochelarii de soare din Danemarca, si apa de colonie din Franta. Costumul de comanda din Anglia ii venea perfect, iar ceasul de mana marca Rolex, trimitea reflexe aurii in lumina soarelui. Cu un gest afectat, scoase din buzunarul hainei un portofel de piele confectionat in Singapore, impresionandu-i pe toti cu multimea bancnotelor, in timp ce gulerul neglijent descheiat al camasii de matase, lasa sa se intrezareasca apele unui lant de aur fabricat in Africa de Sud.
 Vocea ii avea unduirile satinului si profunzimea intunericului de la miezul noptii, atunci cand le ceruse femeilor din escorta sa il astepte la usa bisericii. Era tanar, daruit si bogat !
Daca exista cu adevarat Dumnezeu, i s-a adresat el pastorului, intrerupandu-l in mijlocul predicii, ce trebuie sa fac ca sa fiu mantuit ?
Intrebarea tasnise neasteptata, si inima ii batea cu putere, aproape sa ii sparga pieptul. Uimiti, enoriasii amutisera, in asteptarea unui raspuns pe masura.
“Tot asa, oricine dintre voi, care nu se leapada de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” (Luca 14:33)
Cuvintele Scripturii strapunsesera aerul ca un proiectil ce atinge tinta cu puterea unei impuscaturi mortale, aducandu-i brusc, inaintea ochilor imaginea bogatiilor adunate: masini luxoase, femei, aur, carti de credit, o vila cu 25 de camere in California, nenumarate jocuri virtuale, de curand instalate pe computerele din atelierul sau de lucru, vacante in Hawai si Jamaica, un iaht proprietate personala si desigur, o multime de  alte distractii, interzise celor lipsiti de anumite mijloace materiale. Se mai punea desigur, si problema conturilor deschise in cateva din marile banci elvetiene, puterea si prestigiul de care se bucura, respectul si chiar teama inspirate de persoana lui, adica mult prea multe lucruri serioase, pentru a fi cazul sa accepte provocarea venita de pe buzele acestui predicator neinsemnat.
 Minutele pareau ore si tacerea se prelungea la nesfarsit. Apoi omul s-a intors brusc, a dat din cap in semn de negare si a parasit pentru totdeauna locul de unde spera sa isi castige mantuirea.
 Fara indoiala ca pentru majoritatea dintre noi, problema raportarii la cazul tanarului bogat, indiferent ca este vorba de conducatorul din vechime sau de un modern sef executiv de la o institutie importanta, devine inutila. In ceea ce ma priveste, am crescut intr-unul din ghettourile pentru saraci din Harrisburg, Pennsylvania, alaturi de o mama divortata si inca trei frati mai mici, indurand privatiuni si greutati de tot felul, astfel ca, in contextul imposibilitatii de a ni se asigura hrana zilnica, absenta unui autoturism nu isi gasea sensul.
 Si totusi, in pofida acestor adversitati, nu gresesc daca afirm ca la fel ca si eroul povestirii noastre, eu insumi m-am confruntat si ma confrunt zilnic, in biserica mea, cu aceeasi provocare, lansata de  oameni asemenea lui. A crede pe Cineva nevazut, a deveni ispravnicul ce abandoneaza totul si se preda in consacrare, a purta de grija unei comunitati aflata in haos, iata chemarea adresata mie, in calitate de pastor si crestin.
 Nu-i asa ca nu este deloc simplu sa dovedesti daruire deplina, atunci cand in jur intalnesti doar promisiuni nerespectate, legaminte incalcate si copii orfani ? Exista persoane ce pretind a-mi arata consideratie, dar si credinciosi care incearca sa obtina o serie de avantaje proprii din faptul ca ne cunoastem, si cu toate acestea, nici unii si nici altii nu au intreprins nimic pentru a facilita in dreptul lor formarea acelui tip de relatie cu Mantuitorul, bazata pe profunzime si respect. Si totusi, biserica vorbeste mereu de consacrare… Am constatat ca din nefericire, in comunitatile noastre ritualul a luat locul dorintei de a persevera in fagaduintele lui Dumnezeu, iar adevarata dedicare a trecut pe un plan secundar, mai ales ca, pentru simplul fapt ca nimeni nu este dispus sa renunte la nimic, lumea nu cuprinde in standardele ei o asemenea valoare. Sintetizand, as putea spune ca fiecare incearca sa stranga cat mai mult, inainte ca totul sa devina desertaciune; cu alte cuvinte: “De ce n-ai incepe masa chiar cu desertul ? In fond, viata a ramas la fel de nesigura ca intotdeauna.” Si totusi, in marea sa bunatate, Dumnezeu mi-a descoperit ca pretutindeni in lumea noastra El are credinciosi devotati, si ca un concept atat de important, de genul celui in discutie, nu a disparut cu desavarsire din vocabularul umanitatii.
 Ganditi-va la atletul olimpic, care isi dedica patru ani din viata pentru a-si reprezenta tara cu cinste si a castiga o medalie, la profesorul ramas peste orele de program, pentru a ajuta un elev aflat in urma cu lectiile (desi nu primeste o marire de salariu), la mama oricand gata sa stranga si sa curete cu rabdare, in urma copilului, din simplul motiv ca o intereseaza evolutia si dezvoltarea lui ca fiinta umana productiva, si chiar la misionarii pozitiv motivati (a caror Evanghelie se intrepatrunde uneori cu valori ale culturii occidentale), dispusi a se oferi pe ei insisi  pentru a duce Cuvantul lui Dumnezeu in locuri unde nimeni nu a auzit de Numele lui Isus. Ei bine, toate aceste exemple m-au ajutat sa realizez ca inca nu au disparut acei oameni dedicati intru totul unei idei sau fiinte.
       Pot sa afirm ca am inteles cu adevarat cuvintele din Luca 14:33, abia cand am implinit 16 ani si consider ca nu exagerez spunand ca vorbele Mantuitorului mi-au strapuns inima, asemeni unui fier inrosit in foc. Atunci am primit provocarea.

1. Exista in viata mea ceva mai important decat Isus ?
Am invatat inca de la o varsta foarte frageda ca nu trebuie sa-mi pun increderea in bunurile materiale.
Desi nu ne despartea decat un an, sora mea mai mare stia cum sa aiba bani, atunci cand toti ceilalti duceau lipsa: ori de cate ori gasea un moment liber, fie colecta ambalaje de sticla si metal, pe care le vindea apoi la magazin pentru cateva monede de un penny, fie ajuta persoanele in varsta la transportul cumparaturilor, stiind ca intotdeauna va primi ceva in schimb pentru amabilitatea dovedita, fie pur si simplu lucra ca vanzatoare la cluburile ce comercializau felicitari de Craciun.
 Desigur ca uneori, atunci cand nu aveam ce manca, ne-ar fi putut ajuta cu mici contributii, insa resursele ei financiare cunosteau o singura destinatie: “sageata de argint”. Foarte curand, sora mea si-a cumparat de la un atelier din apropiere, un cadru complet nichelat, realizand, incetul cu incetul, cea mai frumoasa bicicleta din imprejurimi. Trebuie sa recunosc ca pentru mine, plimbarile cu un asemenea vehicul reprezentau insasi ratiunea de a exista, creandu-mi sentimentul ca sunt o persoana mai altfel decat restul lumii si ca odata aflat in sa, cu mainile pe ghidon, fiinta mea se transforma, capatand importanta si personalitate.
 Totul a mers bine pana intr-o zi cand, intorcandu-ne de la scoala, am descoperit ca un necunoscut sparsese lacatul si furase bicicleta, lipsindu-ne de singura noastra comoara. Nu voi uita niciodata figura trista a surorii mele si depresia traita in acele clipe, si poate tocmai din acest motiv am hotarat ca a proceda asemeni ei, adica a-ti pune increderea in bunurile pamantesti, deci in ceva ce nu prezinta nici un fel de siguranta, nu merita o dedicare atat de profunda cum fusese cea dovedita in cazul de fata.
 Munca de un an a unui copil se naruise definitiv, iar  viata mi se parea asa de cruda ! Lumea cladita cu truda de sora mea se sfaramase instantaneu si nu stiu nici acum daca a reusit vreodata sa depaseasca momentul dureros de atunci.
 Priveam nu demult stirile la televizor si asistam neputincios si stupefiat, la tragedia din California, cand case de peste un milion de dolari, construite prea aproape de ocean, fusesera spulberate intr-o clipa de valurile infuriate, distrugand agoniseala de o viata a celor ce le locuiau.
 Mi-am amintit atunci de experienta surorii mele, dar si de cuvintele apostolului Pavel din Efeseni 2:1-10, pe care le-am perceput intr-o lumina complet noua, realizand pentru prima data cat de trecatoare sunt lucrurile pamantesti: nimic din ceea ce detinem nu pare sa aiba vreo semnificatie in contextul vesniciei. Evident ca in calitate de ispravnic imi revenea datoria de a administra cu responsabilitate valorile incredintate de Dumnezeu, insa raportandu-ma la ele ca la ceva pieritor, pentru ca nu-i asa, in cele din urma nu vor mai exista masini zburatoare, oricand la dispozitia noastra pentru a ne duce spre cer, ca sa-L intampinam pe Mantuitorul, cand va veni in slava.

2. Exista in viata mea un plan sau o functie mai importante decat Hristos ?
Trebuie sa recunosc ca imi doream sa devin o persoana importanta, educata, renumita si puternica, de aceea provocarea de a ma consacra lui Isus, mai mult decat propriilor aspiratii mi s-a parut intotdeauna dificila de acceptat.
 Si totusi, existenta m-a ajutat sa invat ca simpla putere, lipsita de pace interioara inseamna perversiune, iar faima fara un scop anume se dovedeste a fi saracie, tot astfel dupa cum educatia orientata numai spre lucrurile lumii noastre este goala de orice semnificatie, iar bogatia jefuita de indreptatire reprezinta un nonsens. Iata de ce, “daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii !” (1 Cor. 15:19)
 Am avut odata ocazia sa conversez in avion cu o doamna dispusa sa imi impartaseasca evenimentele nefericite prin care trecuse. Desi din punct de vedere al standardelor sociale se bucura, in calitate de vice presedinte al unei importante companii, de o situatie materiala demna de invidiat, castigand sute de mii de dolari pe an, permitandu-si calatorii in intreaga lume si dispunand de o multime de angajati gata a-i indeplini orice dorinta, femeia mi-a marturisit ca pentru ea, viata aceasta de basm ascundea de fapt, un adevarat cosmar. Divortata de cateva ori, dependenta de medicamente, avand actualmente un sot infidel, o incercare nereusita de sinucidere si niste copii narcomani,  amintindu-si cu durere propria copilarie nefericita si incercarile parcurse, interlocutoarea mea mi-a cerut cu disperare sfatul, asteptand sa ii ofer o solutie salvatoare.
 Ei bine, am incercat, in calitate de ispravnic, sa ii prezint o realitate absenta in manualele scolare sau cursurile universitare, in experienta vietii de internat sau chiar pe Wall Street: vestea buna ca nu trebuia sa se simta vinovata si condamnata, ca viata prezenta totusi un sens si merita sa fie traita, ca ziua de maine va aduce mult mai multa lumina decat cea de azi, ca ea insasi se putea dedica Unuia, a carui credinciosie nu exista nici un motiv sa fie pusa la indoiala, si ca se apropia clipa cand un Mantuitor inviat urma sa coboare pe norii cerului, pentru a-i aduna pe toti cei ce Il iubeau, spre a-i duce intr-o lume de o frumusete inimaginabila. I-am spus toate acestea si i-am relatat apoi istoria convertirii mele, modul minunat cum fusesem recuperat si adus din intuneric la lumina.

3. Exista in viata mea cineva mai important decat Isus?
Eram doar un adolescent de 15 ani, cand tipetele de groaza ale surorii mele m-au desteptat intr-o dimineata devreme, pentru a afla cu groaza ca mama, singura fiinta careia ii dedicasem dragostea, inima si sufletul meu, murise. “De ce, Doamne”, ma intrebam, confuz si indurerat, insotind spre spital trupul inert al celei mai importante persoane din viata mea, “de ce ai ingaduit asa ceva ?”, repetam pana la epuizare. Ce-mi mai ramanea de facut ? Ma simteam singur, gol, infricosat si profund ranit, manios pe Dumnezeu, cu viata distrusa, aruncat in haos si conflict.
Un an mai tarziu, reuseam deja sa imi revin. ?in minte ca locuiam impreuna cu tata, ce primise, dupa moartea mamei, custodia asupra noastra, si cu cea de a doua sa sotie, pe care nu avusesem ocazia sa o intalnesc pana atunci, desi eu aveam deja 16 ani, iar ea se casatorise cu tata de o bucata buna de timp.
 Parcurgeam o  perioada ciudata, la sfarsitul anilor ’60, in mijlocul unei familii interasiale, ce traia, asemeni intregii societatii, etapa specifica intrarii in vigoare a Drepturilor Civile, cand drogurile se gaseau pe toate drumurile, iar promiscuitatea facea parte din cotidian, si ma confruntam cu nelinistea si mania unei vieti dezordonate, din care lipseau raspunsurile si solutiile la nenumaratele probleme ivite dupa moartea mamei. Imi amintesc ca, timp de trei luni, revenind ca o obsesie, noapte de noapte, aveam acelasi vis.
In viziunea mea, ma aflam intr-o sala mobilata cu o singura piesa: un pupitru urias, ce mi se parea practic infinit, si in spatele caruia stiam ca era Dumnezeu, adresandu-mi-Se si repetand de fiecare data aceeasi intrebare: “Roscoe, ce ai de gand sa faci cu jertfa Fiului Meu pentru tine ?”
Singurul raspuns ramanea o clatinare neputincioasa a capului, desi sesizam ca undeva, dincolo de raza de cuprindere a privirilor mele, Isus, cu mainile strapunse, ma fixa, provocandu-mi o durere sufleteasca imensa si totodata atat de reala, incat ma trezeam mereu infricosat, ca si cum senzatia creata ar fi persistat la nesfarsit.
Intr-una din nopti, simtind ca nu mai rezistam unui astfel de cosmar, am ingenuncheat si m-am rugat: “Doamne”, am spus, “nu stiu daca existi cu adevarat, insa daca existi, Te rog, vino in viata mea si salveaza-ma de mine insumi. Imi pare rau pentru pacatele comise si vreau sa ma crezi ca doresc sa fac numai binele, dar am nevoie de ajutorul Tau, de aceea, te implor, da-mi puterea de a fi al Tau chiar acum.”
Nu exagerez daca voi spune ca in momentul respectiv, ceva s-a schimbat. Duhul Sfant m-a luat in stapanire, transformandu-mi inima, mintea, atitudinea si viziunea, nu doar despre ceilalti, ci si despre mine, iar minunea produsa s-a dovedit la fel de adevarata ca si aerul pe care il respiram.
Aceasta a fost clipa dedicarii mele depline fata de Cineva superior si desavarsit, Singurul care m-a iubit atunci cand nimeni nu o facea, m-a purtat alaturi de El, ori de cate ori prietenii m-au parasit, m-a inaltat, in ciuda propriilor esecuri, mi-a oferit planurile Sale,  mult mai bune decat nereusitele mele, a venit in intampinarea nevoilor cu care ma confruntam, mi-a dat sens existentei si nu m-a uitat niciodata, desi toti ma parasisera.
“Am lasat cerul pentru tine”, mi-a spus, “consacrandu-Ma vesnic in slujba omenirii. Golgota a ramas ca marturie a legamantului incheiat, caci pentru tine am renuntat la tot, fiindca te iubesc !”

Cel ce a oferit totul, asteapta ca fiecare dintre noi sa Ii daruiasca totul. “Te vei dovedi un ispravnic credincios, astfel incat sa te bucuri intr-un mod vrednic de lauda de viata pe care am rascumparat-o pentru tine ?”, te intreaba Isus. “Ma vei iubi mai presus de bunurile acestei lumi si Imi vei acorda intaietate, in fata ambitiilor, tintelor si realizarilor pamantesti ? Imi vei demonstra increderea ta, mai mult decat oricine ?
Esti gata a Ma primi, considerand ca neimportante valorile trecatoare si ignorand chiar ceea ce ti-ar putea spune unii din membri bisericii ? Te simti in stare sa devii acel ispravnic care, asemeni lui Iov sa declare: ‘Domnul a dat, Domnul a luat, Fie numele Domnului binecuvantat ?’ Iar atunci cand viata te va dezamagi, ispitit fiind sa renunti, vei fi gata sa iti reinnoiesti increderea in Mine ? Te vei  arata dispus sa actionezi ca un ispravnic plin de dorinta de a impartasi unei omeniri indurerate si tanjind dupa speranta, vestea buna a Evangheliei ?”
“Cata vreme suntem in lume, ne vom confrunta cu influente potrivnice. Vor exista provocari, pentru a ne pune la incercare stapanirea de sine; iar harurile crestine se dezvolta prin intampinarea acestora intr-un spirit linistit. Daca Hristos este in noi, vom fi rabdatori, buni si indelung rabdatori, optimisti in mijlocul supararilor si starilor de iritare. Zi de zi si an de an, vom birui eul si vom creste pana la un eroism nobil. Aceasta este sarcina pe care am primit-o; dar ea nu poate fi implinita fara ajutorul lui Isus, fara o hotarare ferma, un tel nestramutat, o veghere neincetata si rugaciune continua.” (“Divina vindecare”, p. 487)
 Fie ca binecuvantarea lui Dumnezeu sa va insoteasca, in timp ce veti face astazi, aceasta alegere.