02. Duminica

“Ci, credinciosi adevarului în dragoste, sa crestem în toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” (Ef. 4:15)

 Uneori, formand un cerc si tinandu-se de mana, copiii de la primara se bucura de fericirea de a-i avea alaturi, în dreapta si în stanga, pe cei mai buni prieteni si canta despre fericirea de a face parte din familia lui Dumnezeu. De obicei, adolescentii se tem ca nu cumva un astfel de eveniment sa îi surprinda împreuna cu altcineva decat persoana potrivita, iar tinerii se roaga chiar pentru repetarea unor asemenea ocazii, atunci cand se gasesc în preajma cuiva cu totul si cu totul special. Pe masura ce înaintam în varsta însa, maturizandu-ne din punct de vedere spiritual, vom învata sa acordam o semnificatie mult mai profunda acestui prilej, conferindu-i un sens ce trece dincolo de nevoia  de a cuprinde mana celui drag sau de sansa de a fi membru al Bisericii Crestine Adventiste de Ziua a Saptea,  finalizandu-se într-un sentiment complex de apartenenta în Hristos.
 În Efeseni 4:1-16, descriind biserica, apostolul Pavel va  folosi analogia cu trupul uman, avand ca schita trei elemente de baza: cap, inima si sanatate.

 Hristos este capul bisericii, conducatorul nostru, de aceea, în calitate de crestini, va fi vital “sa crestem în toate privintele”, pana la statura plinatatii Sale. Va invit în continuare sa va imaginati o companie prospera, ai carei angajati au toate motivele sa fie fericiti, întrucat profitul atinge cote extrem de ridicate, iar produsele lansate pe piata se bucura de succes în întreaga lume, si aceasta deoarece un lider cu certe calitati de manager si o puternica orientare pozitiva îsi îndeplineste cu adevarat datoria, oferind firmei sansa unei ascensiuni evidente. În ceea ce-i priveste pe crestini, o asemenea pozitie a fost si va fi detinuta doar de Isus, cu mentiunea ca daca o companie poate înregistra si esecuri sau un oarecare regres, biserica va cunoaste doar biruinta asupra problemelor si greutatilor temporare, daca privirile celor credinciosi vor fi atintite în permanenta spre El.

 În simbol, inima constituie atitudinea bisericii, de aceea probabil ca ar trebui sa ne întrebam în ce masura întretinem noi însine un puls constant, daruind semenilor, fara deosebire, dragoste jertfitoare de sine ? “Urmati dar pilda lui Dumnezeu ca niste copii prea iubiti. Traiti în dragoste, dupa cum si Hristos ne-a iubit, si S-a dat pe Sine pentru noi ‘ca un prinos si ca o jertfa de bun miros’ lui Dumnezeu.” (Ef. 5:1,2) Retineti – ‘ca o jertfa de bun miros’ – ceea ce înseamna ca atitudinea nu se defineste ca o simpla lista de fapte, ci semnifica forta motrice, mobilul si resortul tuturor actiunilor noastre, trecand dincolo de aparente, de amanunte de genul cat de inspirata este grafica prelegerilor saptamanii de rugaciune sau cat de amuzante ni se par programele de tineret, si vizand caldura sufleteasca, zambete sincere, brate deschise si un bun venit adresat nu doar membrilor bisericii, ci si strainilor care ne viziteaza. Atitudinea este o mireasma de viata spre viata, adica parfumul caracterului lui Hristos descoperit într-o dragoste autentica, manifestata înaintea faptei propriu-zise.

 Ceea ce se întampla în biserica s-ar putea defini printr-un termen foarte exact – sanatatea bisericii. Sa ne amintim ca Dumnezeu nu ne-a creat doar pentru a trai si a respira, ci, în ideea de a ne putea bucura de sansa unei existente depline, cu adevarat împlinita, ne-a oferit daruri si talente. Si totusi, ce se întampla în biserica si în ce masura realitatile de aici reflecta cu putere, vitalitate si exuberanta, dragostea Creatorului ?
 James S. Hewett a descoperit în natura cateva lectii pretioase, printre care si cea despre modul de a zbura în card al gastelor. Ati observat probabil, ca spre deosebire de alte pasari, gastele nu formeaza în zbor un V, si aceasta nu pentru ca instinctul le dicteaza un asemenea comportament sau pentru ca li s-ar parea mai comod sa pluteasca astfel în vazduh, ci pur si simplu datorita faptului ca pe masura ce da din aripi, fiecare gasca va crea un curent de aer menit a-i oferi pasarii care o urmeaza sansa de a înainta mult mai usor. Rezultatul ? Aceasta tehnica va contribui la îmbunatatirea si cresterea cu un procent de 71% a eficientei zborului si va pune în valoare un element a carui similitudine cu crestinismul nu este greu de stabilit: indiferent de gradul de dificultate al tintei propuse, crestinii vor reusi sa o atinga mult mai usor si mai repede, întrucat calatoresc prin aceasta lume împreuna, avand aceeasi directie de înaintare si acelasi sens al comunitatii.
 Ori de cate ori se întampla ca o gasca sa paraseasca pe neasteptate cardul, va constata foarte curand ca a zbura pe cont propriu nu reprezinta cea mai de dorit varianta, de aceea va reveni imediat în formatie, pentru a beneficia de sustinere din partea gastelor din fata ei, pe care de obicei le va încuraja, printr-un semnal sonor specific, sa pastreze viteza constanta. Nu-i asa ca oricat ar fi de greu, merita efortul de a lucra cu semenii din biserica si de a-i sluji, oferindu-le suportul necesar si ajutorul dorit ? “…Dimpotriva, fiti plini de Duh. Vorbiti între voi cu psalmi, cu cantari de lauda… Multumiti totdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru, Isus Hristos.” (Ef. 5:18-20)
 Atunci cand una dintre gaste se îmbolnaveste sau este ranita, alte doua pasari parasesc formatia si o urmeaza la sol, pentru a-i darui sprijin si protectie, pana cand fie se va însanatosi si se va înalta din nou în aer, fie va muri. Daca fratii nostri de credinta ar sti ca suntem dispusi sa ramanem langa ei în momente dificile, ca pot conta pe noi, oare nu ar fi daramate barierele existente si suflete pretioase ar renunta sa mai abandoneze biserica ?

 V-ati gandit vreodata prin ce anume se remarca o gasca ? Desi o astfel de pasare nu avanseaza prea departe prin propria putere si nici nu supravietuieste prea mult pe cont propriu, va rezista însa întotdeauna în grup. Acelasi lucru este valabil si în ceea ce ne priveste: chiar daca tendinta actuala ramane aceea de a se încerca o privatizare a religiei, fundamentata pe o atitudine de totala interzicere a oricarui intrus, pe evitarea colaborarii cu corpul de credinciosi ai bisericii, pe refuzul rugaciunii colective, pe absenta de la serviciile divine, totusi în unire sta puterea, iar funia împletita în trei nu se va rupe niciodata.
 ”Prea multi ipocriti adunati în acelasi loc”, “Simt ca am o mai buna legatura cu Dumnezeu, atunci cand ma rog de unul singur, în intimitate”, “Nu reusesc sa vad sensul pentru care ar trebui sa ocup un scaun si sa ascult parerea cuiva în legatura cu ceea ce doreste Creatorul sa-mi spuna”, “Nu doresc sa îmi impuna altii ce sa cred”, iata tot atatea scuze cu efect de bumerang, pentru ca un crestin care se priveaza de legatura cu comunitatea nu traieste pe deplin viata în Hristos. Sa existe oare bucurie în a apartine unei familii, fara sa fii alaturi de ceilalti membri, la bine si la rau ? Retineti ca a descoperi o biserica adevarata în fiecare comunitate, înseamna a te alatura poporului lui Dumnezeu si a avea parinti spirituali, oricand dispusi sa îti ofere hrana duhovniceasca necesara pentru a creste si a te dezvolta.
 Din nefericire, atata timp cat cei ce formeaza biserica sunt oameni, nici o astfel de institutie nu se va dovedi perfecta, de aceea a porni în cautarea desavarsirii presupune renuntarea de bunavoie la sustinere sufleteasca, întrucat pe ceilalti Dumnezeu îi “construieste” din punct de vedere moral la fel ca si pe tine, iar în aceasta transformare si lupta continua, avem într-adevar nevoie unii de altii. Ei bine, desi nimic nu pare mai simplu decat a face un pas înapoi si a decreta ca absolut totul în biserica are o amprenta negativa, sa încercam totusi sa întelegem ca deoarece apartinem aceleiasi familii, noi însine reprezentam o parte a problemelor care exista, revenindu-ne datoria de a ne aduce contributia la rezolvarea lor.
 Tot astfel dupa cum într-un camin, cei ce îl compun depind în mod neconditionat între ei pentru sprijin, încurajare si dragoste, de ce n-am profita la randul nostru de avantajul de a face parte din marea familie a lui Dumnezeu, hotarandu-ne sa conferim bisericii o imagine cum n-a avut-o niciodata. Iata de ce, va lansez provocarea de a va bucura de partasie si de a darui din hrana voastra spirituala celor în lipsa, amintindu-va întotdeauna ca în functie de ceea ce veti semana, veti si culege. De altfel, un grup de tineri nu reprezinta biserica, iar biserica nu se rezuma doar la un grup de tineri, deci ascultarea, implicarea în viata de rugaciune, obtinerea unor calificative si lucrarea în deplina consacrare constituie elemente de maxima importanta în acest sens. De ce n-am recunoaste ca tineretul are nevoie de familia spirituala careia îi apartine si invers, unii fara altii fiind deficitari, si de ce n-ati începe chiar acum sa va formati un obicei de o viata de a nu va mai îndeparta de fratii si surorile voastre în Hristos, ramanand apoi, o vesnicie împreuna ?
 În Evrei 10:19-25, apostolul Pavel ne propune cinci modalitati de dezvoltare a unei familii puternice, al carei cap este Hristos:

1. Rugaciunea dintr-o inima curata (versetul 22).
2. Credinta ca El Îsi va împlini fagaduintele (versetul 23).
3. Sustinere reciproca, în dragoste si fapte bune (versetul 24).
4. Întalniri regulate, în cadrul bisericii. (versetul 25)
5. Încurajare reciproca (versetul 25)

Va invit ca astazi sa facem acest legamant al unitatii, al parteneriatului în rugaciune cu Tatal Ceresc, al unei mai bune relatii cu Creatorul nostru, al deprinderii acelui stil de viata în conformitate cu voia Sa, al partasiei cu întregul corp al bisericii, al slujirii de calitate, al dedicarii propriilor daruri spirituale în slujba familiei lui Dumnezeu.
Odata cu sosirea neasteptata a acelui baietel handicapat, caruia îi lipsea un brat, numarul elevilor înscrisi la Scoala de Sabat a copiilor crescuse cu înca unul, iar teama instructoarei, ori de cate ori trebuia sa înceapa o activitate cu întregul colectiv, ca nu cumva vreun scolar mai îndraznet sa îl tachineze, facandu-L sa sufere din cauza infirmitatii sale, devenise o adevarata obsesie. Într-un Sabat însa, fara a realiza implicatiile unei asemenea propuneri, le-a cerut ea însasi copiilor sa închida serviciul divin intonand un imn obisnuit si întruchipand printr-un gest de alipire al palmelor, ca pentru rugaciune, biserica. Cand si-a dat seama ca era prea tarziu ca sa mai intervina, micutii începusera deja sa cante, pregatindu-se pentru mimica: lucrul pe care încercase mereu sa îl evite, se întampla acum chiar din propria vina si nimic nu mai putea schimba penibilul situatiei. Atata doar ca în timp ce ea privea înmarmurita scena, fetita aflata în dreapta baietelului handicapat l-a cuprins pe dupa umeri, lipindu-si palma dreapta de palma lui stanga, pentru a  forma în doi, biserica.
 Oare cum ar fi daca tu însuti ai prinde mana celui de langa tine si într-un gest de consacrare, v-ati reînnoi legamantul de a forma o familie unita si puternica ? Iata de ce, va invit sa alcatuim o biserica, al carei cap sa fie întotdeauna Hristos, a carei inima sa vorbeasca despre atitudinea noastra de iubire si a carei sanatate sa reprezinte garantia pentru o viata lunga si binecuvantata.