“Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Împaratia care v-a fost pregatita de la întemeierea lumii.” (Matei 25:34)
În 1978, Velma Barfield a fost arestata pentru crima si condamnata la moarte. Patru cadavre, dintre care doua erau ale mamei si logodnicului ei, stateau marturie ca tanara ucisese cu sange rece si îsi merita pe deplin pedeapsa. Singura si disperata în celula întunecoasa, Velma a auzit rasunand într-o noapte, de-a lungul coridoarelor gri ale cladirii închisorii, mesajul Evangheliei, transmis de un post de radio crestin. 24 de ore din 24, femeia a ascultat cuvintele pline de speranta salvatoare, acceptandu-L pe Isus ca Mantuitor personal si traind tot restul vietii în lumina vointei lui Dumnezeu.
Zi dupa zi, de-a lungul celor sase ani cat a durat judecarea procesului si darea sentintei, opinia publica a aflat de schimbarea uimitoare produsa în sufletul acestei criminale periculoase: Velma Barfield ducea tovaraselor ei de suferinta vestea buna a mantuirii prin Fiul lui Dumnezeu, marturisindu-si cu putere credinta si ajutand cu sinceritate si daruire fiecare suflet împovarat de durerea pacatului. Inimi au fost transformate în mod dramatic datorita credinciosiei celei ce avea sa scrie, chiar înainte de a fi executata, urmatoarele cuvinte : “Stiu ca aceeasi lucrare a harului ma va sustine acum, în moarte, tot astfel dupa cum m-a salvat si m-a binecuvantat în viata.”
”Fiindca plata pacatului este moartea: dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. 6:23) Pe pamant, Velma a trebuit sa suporte pedeapsa pentru faptele comise, si chiar daca Dumnezeu a asigurat-o de iertare si eliberare, totusi consecintele nu au putut fi evitate. Asemeni Velmei Barfield, fiecare dintre noi va fi pus în situatia de a face fata naturii hidoase a raului, platind pretul pentru greselile de rigoare, ceea ce nu înseamna ca de îndata ce ne-am nascut, în dreptul nostru se va rosti sentinta de condamnare la moarte. Desi pacatul nu va fi eradicat pana la a doua venire, neexistand posibilitatea de a-i eluda urmarile, în Isus ne vom bucura de sansa biruintei, caci sangele Sau are puterea de a ne curata si a ne albi, pentru a îmbraca apoi, haina neprihanirii.
În cadrul atator religii care propovaduiesc ideea de a deveni “una cu Dumnezeu” prin efort personal si fapte bune (adica alegand sa consumi doar anumite alimente, rugandu-te regulat, mergand în pelerinaj, lucrand pentru semeni si practicand milioane de alte exercitii spirituale, unele mai simple, altele mai complicate), harul reprezinta elementul ce confera unicitate crestinismului. De ce ? Deoarece prin harul lui Dumnezeu, Hristos S-a întrupat, a murit si a înviat, astfel ca mantuirea, aceasta “favoare nemeritata”, ne-a fost oferita în dar. Vorbind despre har ca despre singurul mijloc la care sa recurgem pentru a castiga bunavointa lui Dumnezeu, apostolul Pavel declara: “Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni.” (Ef. 2:8,9) Cu alte cuvinte, mantuirea noastra s-a realizat în exclusivitate prin har.
Mila (posibilitatea de a nu ni se rasplati dupa cum ar cere dreptatea) constituie notiunea complementara harului (o actiune pozitiva venita din partea Tatalui Ceresc, prin care ni se pune la dispozitie ceva ce nu ni se cuvine), iar interferenta lor dinamica a atins punctul culminant în cadrul planului de mantuire, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. O întreaga umanitate vinovata de pacat, meritand moartea vesnica si separarea de El, sta înaintea unui Creator sfant, care în loc de a împlini pedeapsa, a hotarat ca Hristos sa Îsi dea viata în locul nostru, pentru ca primindu-L în inima prin credinta si experimentand pocainta, sa traim refacerea, iertarea, îndreptatirea si mantuirea.
Candva, Martin Luter a visat ca se gasea la judecata, înaintea tronului Tatalui, iar Satana îi readucea la cunostinta, în calitate de acuzator, fiecare greseala, fiecare calcare de lege, fiecare eroare a trecutului, declarandu-l vinovat si aruncandu-l în teama si disperare. Inima îi batea cu putere si nimic din ceea ce se întampla nu parea sa îi ofere speranta, pana cand într-un tarziu, ochii mintii i s-au îndreptat spre crucea lui Hristos, ca singura sansa de salvare.
- Pana aici, i-a strigat el, plin de curaj diavolului. În toata aceasta pledoarie, ai omis elementul cel mai important: sangele Fiului Sau ne curata de orice pacat.
V-ati întrebat vreodata de ce atunci cand vine vorba de judecata, unicul sentiment pe care îl încercam este teama ? Ei bine, se pare ca Judecatorul ne cunoaste motivatia inimii mai bine chiar decat noi însine si dispune de o cantitate incomensurabila de har si mila, neacordand atentie faptelor noastre pacatoase, ci dorintei sufletului de a se preda si a-L lasa pe Isus sa preia conducerea. Din fericire, pentru cei ce procedeaza astfel, ziua judecatii nu mai are o semnificatie negativa, întrucat ei au trecut deja de la moarte la viata.
Cu cativa ani în urma, supermarketurile din America lansau un nou produs, constand dintr-un set de zece pungi de culoare maro, confectionate dintr-o hartie de calitate inferioara, pe care se aflau inscriptionate urmatoarele instructiuni: “Minisaci pentru marturisirea vinei. Asezati punga cu grija la gura, respirati adanc si apoi descarcati-va înauntru surplusul de vinovatie. Deversati continutul imediat.” Ce idee deplasata, veti spune, caci, nu-i asa, cine ar achizitiona o asemenea ciudatenie ? Si totusi, conform rapoartelor Associated Press, imediat dupa aparitie se vandusera deja 2 500 de truse, la pretul de 2,50 USD bucata, ca o demonstratie clara a faptului ca în lumea noastra enorm de multi oameni se confrunta cu nevoia disperata de a scapa de vina. Dincolo de toate însa, de ce n-am recunoaste ca nimic din ceea ce exista pe acest pamant nu contine în sine însusi puterea de a ne alunga sentimentul de culpabilitate si ca de obicei, ne straduim sa ne rezolvam singuri problemele, ignorand lucrarea harului, cu mult mai simpla decat metoda de a striga pana la epuizare, într-o punga de hartie.
”Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23), afirma apostolul Pavel, relevand rolul harului de a ne oferi iertare, curatire si vindecare, de a ne readuce astfel la o viata noua, adevarata si neprihanita si de a ne elibera de povara greselilor.
Ati remarcat si voi poate, ca de cele mai multe ori ne place sa trecem cu vederea peste propriile esecuri si pacate, tocmai pentru a reusi sa ne îndreptam cu succes atentia spre criticarea lipsurilor si imperfectiunilor celorlalti. De fapt, judecata noastra limitata va comite în asemenea cazuri înca o eroare – aceea de a atribui defectele specifice noua, oricum suficient de grave, semenilor.
În fiecare dimineata, Ruth Knowlton obisnuia sa petreaca un timp destul de îndelungat în fata ferestrei de la bucatarie, urmarind cu interes ceea ce se petrecea în apartamentul de vizavi, mai ales ca datorita pozitionarii locuintei, vizibilitatea era atat de mare, încat Ruth ajunsese sa îsi cunoasca deja suficient de bine vecina, pe care de altfel, nu o întalnise niciodata în realitate.
(De exemplu, stia exact la ce ora femeia respectiva va coase, cand se va pregati sa iasa la cumparaturi, la ce bataie a pendulei va face lectura sau cat de des gateste.) Luni întregi, Ruth si-a dedicat ceasuri bune din viata, învatand obiceiurile locatarei de peste drum, a carei figura devenea, odata cu trecerea timpului tot mai greu de deslusit. “As fi foarte interesata”, îsi spuse într-o zi eroina noastra, “sa aflu de ce nu se hotaraste odata sa îsi spele geamurile. Din cate îmi dau seama, nu sta prea bine la capitolul curatenie.” Într-o dimineata însorita, Ruth se decise sa deretice prin casa într-un mod mai serios decat alta data, adica sa foloseasca apa si detergent pentru a îndeparta praful si mizeria si de pe ferestre. “Ia te uita”, se gandi ea dupa ce îsi termina treaba, “în sfarsit, ‘gospodina’ de vizavi s-a hotarat sa îsi aduca lumina în casa. A spalat geamurile – pur si simplu nu îmi vine sa cred.” În acel moment însa, un adevar evident îi strafulgera prin minte – nu ferestrele apartamentului celeilalte sufereau din cauza mizeriei, ci cele ale propriei locuinte.
Nu-i asa ca nimic nu ne împiedica sa ne simtim bine si confortabil, ducand o existenta de îndreptatire de sine si autosuficienta ? În fond, de ce n-am juca rolul lui Dumnezeu, lansand judecati asupra aproapelui, evitand crucea si prefacandu-ne ca nu cunoastem dragostea egal împartasita a Tatalui Ceresc fata de toti pacatosii.
Oare pe cine a iubit Creatorul mai mult, pe Adolf Hitler sau pe maica Tereza ? Cred ca fiecare dintre voi stie raspunsul – amandoi s-au bucurat de aceeasi sansa la mantuire, pentru ca El nu cauta la fata omului. Si atunci, ce ni se pare atat de dificil de înteles ? De ce atata ezitare si îndoiala ? Daca Dumnezeu a avut la fel de multa afectiune pentru un dictator hotarat sa distruga întreaga rasa umana si pentru o femeie ce si-a dedicat toata viata slujirii pline de compasiune a semenilor, cine ne consideram noi, ca sa ne asumam responsabilitatea de a-l judeca pe cel de langa noi ?
Odata, s-a întamplat ca J. Wilbur Chapman sa treaca printr-o încercare extrem de dificila, aflandu-se pe punctul de a-si pierde credinta; în acelasi timp, banca l-a anuntat pe neasteptate ca pierduse toti banii, si aceasta exact în momentul cand se pregatea sa înceapa o lunga calatorie prin vestul Statelor Unite. Din fericire, unul din prezbiterii comunitati, un om înstarit, de profesie bancher, fiind la curent cu situatia grea careia trebuia sa îi faca fata Chapman, s-a gandit sa îl viziteze, pentru a-l încuraja si a-l mangaia în durerea suferita.
- Dragul meu, i-a spus acesta la plecare, iata aici ceva pentru nevoile dumitale. Te rog sa nu ma refuzi.
Privind cu atentie la peticul de hartie pe care bancherul i-l strecurase discret în palma, Chapman a descoperit surprins ca era vorba de un cec în alb.
- Cum adica, abia a reusit el sa îngaime, neputandu-si reveni din uimire, îmi oferiti un cec în alb ?
- Desigur, a sosit replica, întrucat nu stiu exact ce suma ti-ar trebui, m-am gandit ca aceasta ar fi singura modalitate de a ma asigura ca nu vei duce lipsa de mijloace materiale.
”Nu m-am folosit niciodata de banii aceia”, comenta mai tarziu Chapman, însa simplul fapt ca detineam o semnatura ce îmi punea practic la dispozitie mii de dolari, îmi conferea un sentiment de siguranta necunoscut mie pana atunci.” Ei bine, în Filipeni 4:19, Dumnezeu ne iscaleste la randul Sau, un cec în alb, suficient pentru a ne acoperi orice prezumtiva nevoie.
Sa recunoastem deci, ca Judecatorul este si Prietenul si Mantuitorul nostru personal, de aceea credeti ca am putea sa stabilim vreodata cu exactitate cat de mult îi datoram sau de cate ori I-am înselat asteptarile ? Nu vom dispune niciodata de posibilitatea de a-I plati pentru tot ce a facut în favoarea noastra, caci în fiecare zi, dvs. si cu mine beneficiem de avantajele unui cec în alb, eficient pentru rezolvarea oricarei probleme.
Date fiind asemenea conditii, vi se pare ca mai merita sa ne temem de ziua judecatii ? Singurul lucru care ar trebui sa ne preocupe este gradul nostru de consacrare în relatia cu Dumnezeu, întrucat tuturor celor ce traiesc în rugaciune, unitate si parteneriat cu El, le-a fost facuta o fagaduinta minunata: “Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Împaratia, care v-a fost pregatita de la întemeierea lumii.” (Matei 25:34)
Comentarii recente