#06 – Credinţa şi acceptarea
Dumnezeu nu Se poartă cu noi aşa cum se poartă oamenii muritori unii cu alţii. Gândurile Sale sunt gânduri de milă, de iubire şi duioasă împreună simţire. El spune: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând”. „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă” (Isaia 55,7; 44,22).
„Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi”. (Ezechiel 18,32). Satana este gata să răpească binecuvântatele asigurări ale lui Dumnezeu. El doreşte să ia din suflet orice licărire de nădejde şi orice rază de lumină; dar nu trebuie să-i îngădui să facă acest lucru. Nu pleca urechea la ispititor, ci spune: „Domnul Hristos a murit pentru ca eu să pot trăi. El mă iubeşte şi doreşte să nu pier. Eu am în cer un Tată iubitor; şi deşi am jignit iubirea Lui, deşi binecuvântările pe care El mi le-a dat le-am risipit, mă voi scula, mă voi duce la Tatăl meu şi-i voi zice: ‘Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău: fă-mă ca pe unul din argaţii tăi'”. Parabola spune cum avea să fie primit fiul risipitor: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult” (Luca 15,18-20).
Dar chiar şi această parabolă, oricât de plăcută şi mişcătoare este ea, totuşi nu poate exprima mila de necuprins a Tatălui nostru ceresc. Domnul declară prin profetul Său: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31,3). În timp ce păcătosul este încă departe de casa Tatălui, cheltuindu-şi averea într-o ţară străină, inima Tatălui se topeşte de dor după el; şi orice dorinţă de întoarcere la Dumnezeu trezită în suflet nu este decât chemarea plină de căldură a Duhului Său, îmbiind, rugând şi atrăgând pe fiul rătăcitor spre inima iubitoare a Tatălui.