V. Instrumentatia muzicii religioase

Documentele scrise ori iconografice ale antichitatii arata rolul important al instrumentelor muzicale in cadrul ceremoniilor de cult ale diferitelor popoare stravechi, ca si in viata cotidiana a acestora, de altfel.

Cel mai vechi izvor de informatie scrisa privind istoria muzicii universale este Biblia sau Sfanta Scriptura. In ea gasim scris despre un nepot al lui Cain, pe nume Iubal, ca el a fost "tatal celor care canta cu alauta si cu cavalul" Geneza 4:21.

De la Iubal si pana la David, muzica instrumentala a ocolit prin multe locuri si destinatii, cautandu-si adevarata menire in viata omului, pe care a avut-o de la inceput: apropierea de Creatorul sau, restabilirea relatiilor intrerupte de pacat.

Muzica a fost si este folosita atat de slujitorii lui Dumnezeu cat si de slujitorii Satanei, constituind unul din cei mai puternici factori de modelare a omului in bine sau in rau.

Cand Dumnezeu si-a ales un popor pe care sa-l invete calea intoarcerii si a mantuirii, i-a dat acestuia si o muzica potrivita cu acest plan, o muzica deosebita de cea a lumii idolatre sau de cea a muzicii distractive.

Organizarea serviciilor divine de pe vreme lui Moise, dar mai ales a acelora din timpul lui David si Solomon cuprindea si organizarea muzicii religioase.

Aceasta organizare consta din:

1) Formarea unor cantareti si a unor instrumentisti de profesie, din randul Levitilor. Talentul si iscusinta lor muzicala trebuia sa fie dublate de un devotament ales fata de cauza lui Dumnezeu (Exod 32:26).

2) Instrumentele trebuiau sa fie dintre cele mai nobile din cate existau la ora aceea in practica muzicala a vremii, de asemenea si materialul din care erau construite.

Iata unele dintre materialele mentionate in Biblie: santal, aur, argint, chiparos (2 Cronici 9:11; 2 Samuel 6:5; Numeri 10:1.2; 1 Imparati 10:11.12).

Instrumentele utilizate pe vreme lui David erau urmatoarele: harpe, laute, timpane, fluiere, cavale, timbale, trambite, chimvale, tobe.

Cum se foloseau aceste instrumente in cadrul ceremoniilor religioase ?

Istoria muzicii precizeaza faptul ca nici evreii, nici grecii si nici egiptenii nu au cunoscut stiinta armoniei sau a polifoniei. Muzica acestor popoare era exclusiv omofona (pe o singura voce).

Toate instrumentele formatiei executau aceeasi melodie, la unison cu corul. Notiunea de muzica instrumentala apare abia in timpul renasterii (sec.XVI).

Intorcandu-ne la epoca lui David, putem constata importanta deosebita ce se dadea acestei activitati de catre conducerea religioasa si civila a statului, in frunte cu regele si marele preot.

In cartea Cronicilor (1 Cronici 23:5) se precizeaza ca David a format un corp de Leviti instrumentisti in numar de 4000 de persoane.

Ce numar va fi avut corul, care canta acompaniat de acesti instrumentisti ? Un asa numar imens de cantareti era imposibil de folosit concomitent din motive lesne de inteles: spatiul, forta sonora, sincronizarea, etc. De aceea trebuie sa luam acest numar ca reprezentand o scoala nationala de muzica sacra, de unde regele ii recruta pe cei mai buni muzicieni pentru slujbele de la Templul din Ierusalim.

Capitolul 25 din 1 Cronici ne da si listele cu numele acestor cantareti de elita care erau impartiti in 24 de formatii instrumentale, fiecare formatie avand un dirijor si facand slujba la Templu la randul ei, prin tragere la sorti.

O formatie muzicala era alcatuita din 12 instrumentisti, in total fiind 288 de muzicieni instrumentisti condusi de urmatorii patru dirijori si compozitori: David, Asaf, Iedutun, Heman (1 Cronici 25:6).

Cei patru maestri supravegheau desfasurarea lucrarii muzicale de la serviciile divine, compuneau muzica si textul psalmilor, alcatuiau repertoriul, organizau invatamantul muzical precum si repetitiile corului si ale orchestrei. In 1 Imparati 4:32 gasim scrisa informatia potrivit careia Solomon a compus o mie de cantari si a rostit trei mii de pilde (proverbe).

Din relatarile biblice se poate deduce ca instrumentatia muzicii religioase era destul de saraca datorita faptului ca tehnica de constructie era rudimentara. Cu toate acestea, impresia acustica si vizuala a acelor ansambluri era magnifica datorita numarului mare de interpreti bine instruiti, ca si datorita calitatii materialului din care erau construite instrumentele respective. Nu este de neglijat nici diversitatea timbrala care alcatuia acel tot sonor rezultat din combinatia instrumentelor de coarde ciupite (alauta, harpa, cimbalul), a instrumentelor de suflat (trambite, fluiere, cavale) si a celor de percutie (talgere, timpani, tobe).

Urmarind muzica instrumentala in toate avatarurile ei, pe parcursul secolelor pana in contemporaneitate, constatam o diversificare si o perfectionare a instrumentelor fara precedent in toata istoria omenirii, fapt ce ii confera o paleta expresiva si o forta de patrundere remarcabile.

Muzica sacra a selectat tot ce a fost mai nobil in acest arsenal tehnic muzical si a adoptat o instrumentatie care sa-i asigure maximum de profit spiritual.

La aceasta selectare au contribuit cele mai mari spirite in domeniu, adevarate culmi ale geniului muzical european, oameni ai lui Dumnezeu chemati sa traseze un drum in hatisul timbral al instrumentelor traditionale si al celor nou aparute. Pentru ca, asa cum vom vedea, nu orice instrument muzical are calitatea care sa-l recomande a fi folosit spre lauda lui Dumnezeu.

Iata cateva nume de compozitori cu un deosebit simt religios si estetic, care au avut un rol hotarator in fixarea instrumentatiei muzicii sacre si a stilului muzical religios.

Vom mentiona doar o parte din lucrarile lor religioase:

Lista ar putea fi mult mai mare daca am pomeni numele tuturor compozitorilor de muzica religioasa. Ne-am oprit la cei mai reprezentativi, pentru a face constatarea ca instrumentatia acestora a statornicit aparatul orchestral al muzicii religioase clasice ca si al celei simfonice.

Iata ce instrumente si-au ales ei din toate cate existau la vremea respectiva:

Acesta este, in mare, instrumentarul muzicii culte clasice si al celei religioase.

Fiecare gen de muzica si-a cautat instrumentul cel mai adecvat scopurilor urmarite, si daca nu l-a gasit printre cele existente, l-a creat. Astfel constructorul de instrumente francez (de origine belgiana) Adolphe Sax inventeaza, pe la jumatatea secolului trecut, instrumentul care-i poarta numele, saxofonul, impreuna cu o intreaga familie a acestuia. El era preocupat de omogenizarea fanfarelor si pentru a apropia mai mult timbrurile instrumentelor de alama de ale celor din lemn, inventeaza acest instrument hibrid care raspunde cel mai bine cautarilor sale neobosite.

Astfel saxofonul ia nastere si face cariera stralucita in muzica de fanfara, in muzica usoara si de reclama, ca si in muzica de circ.

La fel se poate vorbi despre chitara electrica. Acest instrument modern satisface cel mai bine necesitatea de senzatii tari auditive a tinerilor neinitiati in marea arta a muzicii clasice, asigura un ritm trepidant, obsesiv, element ce formeaza coloana vertebrala a oricarei muzici usoare si distractive.

Un alt instrument din aceeasi clasa este acordeonul. Desi are avantajul obtinerii unor armonii si culori de registre iar pe deasupra, este si portabil, nu poate fi inclus in randul instrumentelor muzicii religioase datorita sunetului sau tipator, vulgar, cat si limitarii lui in ce priveste posibilitatile tehnice. El s-a afirmat in muzica de salon si muzica usoara, adica in acel gen muzical pentru care a fost construit in sec.XIX de catre vienezul Damian.

Ceeace exclude multe instrumente de la utilizarea lor in orchestratia muzicii sacre nu este rezolutia unui for muzical cu putere de decizie absoluta, ci calitatea de ordin estetic a sunetului, insusirile lui coloristice si timbrale, ca si posibilitatile foarte limitate din punct de vedere tehnic-interpretativ.

Saxofonul, spre exemplu, este utilizat si de unii compozitori moderni de muzica culta, mai ales in muzica de film atunci cand vor sa descrie o scena comica sau un personaj grotesc. Timbrul sau ragusit, caricatural si umoristic corespunde foarte bine unor astfel de scopuri. De asemenea "hohotele" sale aduc bune servicii muzicii de reclama, dar pot aceste "calitati" sa slujeasca muzicii spirituale ?

In situatii asemanatoare se gasesc si celelalte instrumente din genul distractiv: acordeonul, chitara electrica, balalaica, orga electronica, muzicuta de gura, etc. Ele nu pot depasi anumite limite valorice in cadrul carora au fost construite si, in consecinta, nu li se poate incredinta un rol expresiv in muzica religioasa, decat cu pretul profanarii acesteia.

In ultimii ani, tehnica electronica a facut adevarate minuni reusind sa construiasca unele orgi si sintetizatoare care imita aproape perfect instrumentele clasice. Acest fapt este un castig pentru muzica bisericeasca si constituie o exceptie fericita la afirmatia facuta putin mai inainte.

In incheiere voi face unele referiri la formatia de suflatori de tip fanfara. Muzica de fanfara poate fi localizata intre genul distractiv si cel simfonic.

Ca muzica de promenada sau ca muzica militara poate fi acceptata in forma ei traditionala cu repertoriul specific: marsuri, valsuri, potpuriuri, etc. dar se intelege ca locul ei, in acest caz este pe estrada gradinilor publice sau in curtea regimentelor.

Pentru a putea corespunde exigentelor muzicii sacre trebuie sa i se incredinteze o muzica de substanta religioasa cu o orchestratie si o interpretare corespunzatoare. Sincopele, contratimpii, cromatismele in exces, ritmurile cazone, toate aceste elemente tipice de expresie trebuie eliminate si introduse acele elemente de expresie proprii muzicii spirituale. Prin elementele proprii muzicii spirituale intelegem: trecerea de la pianissimo la forte in mod subtil, imitarea sonoritatii de orga sau a sonoritatii corale, punerea ritmului in slujba expresivitatii frazelor muzicale, melodii linistite cu valori de note lungi, fara contratimpi, fara ornamente inutile, acuratete stilistica, sobrietate.