MUZICA SACRA
de prof.Cezar Geanta, Bucuresti


1.Introducere
"Avand de a face cu probleme de insemnatate vesnica, este esential ca sa fie pastrata cu claritate in minte puterea uriasa a muzicii. Ea are puterea sa inalte sau sa corupa; ea poate fi folosita in slujba binelui sau a raului; ea are puterea de a supune firile aspre si necultivate; puterea de a inviora gandirea si a trezi simpatia, de a contribui la armonia in actiune, si de a alunga intristarea si acele prevestiri care distrug curajul si slabesc efortul." Educatia, p 168 (original).
La inceput Dumnezeu a dat omului muzica pentru ca prin ea sa laude pe Creatorul sau si odata cu aceasta sa ajute la propria-i inaltare in spirit. Dupa cadere, muzica a mai capatat un rost aparut ca o necesitate noua: ajutor in lupta cu pacatul, (balsam pentru sufletul ranit de pacat, scut contra ispitelor). Satana a stiut insa cum sa anihileze puterea muzicii edenice: prin pervertirea acesteia.
Razboiul milenar dintre Dumnezeu si Diavol se duce si pe taramul muzicii. Printul raului a creat o muzica a sa, cu ajutorul careia tine milioane de oameni in slujba instinctelor si prin care urmareste decaderea, poluarea adevaratei muzici, care stie ca este binefacatoare relatiilor omului cu Divinitatea.
Cum aratau melodiile sfinte de la inceputul zidirii ?
Negresit ca erau melodii infinite, asa cum este muzica sferelor care prin miscarea lor in spatii produc o muzica linistita continua. Muzica naturii, a valurilor, a frunzelor, a lanurilor de grau, ne sugereaza intrucatva caracterul acelei muzici date omului odata cu stapanirea asupra Edenului. Ea era fara rimt in acceptiunea moderna a cuvantului, se canta la unison si nu avea un centru tonal de gravitatie. Maniera aceasta de cantare a durat aproximativ cinci mii de ani, mai precis pana la sfarsitul primului mileniu crestin, cand in muzica de cult isi face aparitia cantarea pe doua si pe trei voci in cvinte, cvarte si octave paralele. Noua forma de cant armonic este atribuita calugarului Hucbald, precum si lui Guido d' Arezzo, acestia doi fiind cei care au notat astfel de tehnici corale; apoi apare (sec.XI-XII) cantarea in terte si sexte paralele, care in mod curent se numea "faux-bourdon". Din aceste tehnici primitive de armonizare se dezvolta la inceputul sec.XIV arta contrapunctului, cu regulile ei precis determinate.
Revenind la vechea cantare de cult ebraica putem trage conluzia certa ca ea se executa la unison in trei maniere: solo sustinut de cantor, cor la unison dublat de instrumente care raspundeau la unele fraze cantate de cantor, cantatul coral al comunitatii. Popoarele antice nu cunosteau cantarea polifonica si nici evreii nu foloseau alt mod de cantare decat cel monodic (unison). Ritmul acestor cantari era cel vorbit (parlando rubato).
Acest fel de cantare a fost practicat si de primii crestini din Asia Mica sau chiar din Europa. Melodiile ebraice au trecut odata cu doctrina crestinismului in toate comunitatile nou intemeiate. Limba de propagare era limba greaca. Adaptarea cantecelor ebraice la limba literara greaca s-a realizat odata cu asimilarea de intonatii populare specifice fiecarei regiuni. La procesul de cristalizare a noii muzici numite bizantine dupa numele celui mai mare centru cultural est-european, Bizantis, care in anul 330 va deveni capitala Imperiului Roman de Rasarit cu numele imparatului roman Constantin, au participat trei factori: melodiile ebraice initiale, cultura muzicala greaca, cu o teorie muzicala si o notatie de mai multe secole stabilita si cultura populara romana.
Din Orient diferiti calatori, calugari sau preoti (unii veniti la studii, altii fiind in exil) duc spre occident muzica crestina bizantina impreuna cu sistemele modale grecesti in care se canta aceasta muzica de cult. Printre acestia mentionam pe Hilarie din Poitiers, Ambrozie din Milano si viitorul papa Grigore cel Mare, care a avut functia de ambasador la Constantinopol. Acesta din urma era un om erudit si un muzician de mare cultura; el studiaza muzica bizantina si "importa" acel "okto-ehos", cele opt glasuri pe care biserica romano-catolica le va numi moduri. Primul era ( , protos ehos (glas de re) si simboliza aerul. Al doilea era ( deuterus ehos, (glas de mi) si simboliza pamantul, al treilea era ( tritros ehos, (glas de fa) si simboliza apa, al patrulea ( tetrardos ehos, (pe nota sol), simbolizand focul. In afara de aceste patru glasuri (moduri), care se numeau autentice, grecii mai aveau inca patru moduri derivate din acestea numite plagale si incepeau cu o cvinta mai jos decat modurile autentice de unde si prefixul de "hipo" (dedesubt) - de exemplu: autenticul dorian genera plagalul hipodorian (Mi - La).
Fara a intra in amanuntele constructiei acestor moduri sau glasuri bisericesti vom afirma ca acest sistem muzical preluat de catre occidentali pe vremea Papei Grigore cel Mare (sec.VI spre sfarsit) va forma baza teoretica a muzicii cultice si culte pentru o lunga perioada istorica ce se masoara cu secolele (aproximativ 12 secole). Abia pe vremea lui Bach teoreticienii pun bazele teoriei tonalitatilor temperate, asa cum le cunoastem azi, pornind de la modurile medievale sistematizate de Gioseffo Zarlino (1517-1590): ionianul (do major) si eolianul (la minor) cu variantele lor si cu transpunerea acestora pe toate treptele scarii cromatice.
Sa revenim insa la primele secole crestine pentru a urmari caracterul muzicii de cult promovate si recomandate de catre oamenii lui Dumnezeu din vremea aceea, ca si unele opinii al esteticienilor vremii in legatura cu aceasta muzica.
Dintr-un text latin din sec.IV aflam urmatoarele recomandari:
"Cand ne aflam in prezenta lui Dumnezeu, trebuie sa avem o mare retinere si nu o voce stralucitoare. Calugarii nu s-au retras in acest desert pentru a avea glasul puternic, pentru a modula imnurile, pentru a aranja ritmurile, a agita mainile si picioarele, alergand ici colo; se cuvine sa aducem rugile noastre lui Dumnezeu cu frica si spaima, cu lacrimi si suspine, respect, constrangere si umilinta vocii. Va veni timpul cand crestinii vor corupe cartile sfinte ale evangheliilor, ale sfintilor apostoli si ale divinilor profeti, edulcorand Scriptura si compunand cantilene... Ratiunea lor se va dizolva in melodiile si discursurile paganilor".
Intr-un fel asemanator da sfaturi muzicale si un conational de-al nostru din Dacia romana, pe nume Niceta, nascut in jurul anilor 336 sau 340 in Tracia de sud, format de scoala ecleziastica latina si cunoscator al limbilor si culturilor grecesti si latine.
El spune raspicat:
"Vocea noastra, a tuturor, sa nu fie discordanta, ci armonioasa. Nu unul s-o ia inainte in chip prostesc, iar altul sa ramana in urma, sau unul sa coboare vocea, iar altul s-o ridice, ci fiecare este invitat sa-si incadreze vocea, cu umilinta, intre glasurile corului care canta laolalta; nu ca cei care ridica glasul sau o iau inainte sa iasa in evidenta in chip necuviincios, ca spre o ostentatie prosteasca, din dorinta de a placea oamenilor.
Noi trebuie sa cantam, sa psalmodiem si sa laudam pe Dumnezeu mai mult cu sufletul decat cu glasul nostru. Sa ma inteleaga tinerii si sa ia aminte cei care au datoria de a canta psalmi in biserica; trebuie sa cantam lui Dumnezeu cu inima nu cu glasul, sa nu cautam a indulci gatul si larinxul cu bauturi dulci, cum fac tragedienii pentru ca sa se auda inflorituri si cantece ca la teatru."
Aceste recomandari poarta si specificul conditiilor istorice din acea vreme, cand crestinii adevarati se retrageau in locuri pustii din cauza persecutiei si in conditii de conspirativitate erau nevoiti a duce o viata ascetica plina de privatiuni si de precautii.
Sa auzim si unele texte luate de la ganditorii primelor secole crestine despre muzica in general si cu unele referiri la muzica spirituala: Sextus Empiricus (sec.II e.n.) "Tot astfel si o melodie produce in suflet oarecari miscari serioase si nobile, alta produce miscari mai josnice si lipsite de generozitate. In comun, acest fel de a fi al melodiei este numit de muzicieni caracter, ca urmare a faptului ca este fauritor de caracter".
Aristide Quintilian (35-95) "Telul muzicii nu este placerea, ci este o calauza spirituala accidentala al carei scop adevarat este slujirea virtutii."
Plutarh (45-125) "Pentru a ne rosti acum in general trebuie spus ca intelegerea (intelectuala) si perceptia senzoriala merg impreuna atunci cand judecam partile muzicii".
Din citatele de mai sus, ca si din multe altele referitoare la muzica primilor crestini, rezulta ca aceasta se executa cu vocea retinuta, in chip armonios, cu acuratete in pronuntarea textului si in emisia sunetelor, fara artificii vocale de efect facil. Se canta mai mult cu inima. Caracterul muzicii era linistit, solemn, interiorizat, menit sa aduca in suflet mai degraba evlavie decat desfatare. Nu existau cantareti si auditori. Toti credinciosii participau la cantare.
Sa urmarim acum firul muzicii cultice in perioada urmatoare, dupa scindarea Imperiului Roman in cele doua puncte cardinale opuse, cu capitalele respective, Roma si Bizant (anul 325-330).
Biserica de rasarit foloseste ca limba de cult limba greaca in timp ce biserica de apus o foloseste pe cea latina. Biblia in cele doua traduceri: Septuaginta pentru bizantini si Vulgata pentru catolici formeaza pe mai departe sursa de inspiratie poetica a muzicii vocale bisericesti, in special Psalmii.
Datorita faptului ca religia crestina avea un caracter supranational ca si limba greaca si respectiv cea latina, devenise o necesitate stringenta organizarea slujbei muzicale unice pentru tot teritoriul controlat de Biserica. Acest fapt era vital pentru recunoasterea autoritatii centrale insasi. Asa se face ca papa Grigore cel Mare (590-604) alcatuieste celebrul sau Antifonar (o colectie de corale pe textele psalmilor biblici, in limba latina), pe care il impune cu forta in toate tarile catolice europene.
Din ordinul sau se infiinteaza la Roma prima scoala de cantareti, (Schola cantorum) in care se preda teoria muzicii si se invata repertoriul de cult. Astfel de scoli se infiinteaza in cursul Evului Mediu in toate centrele religioase din Apusul Europei. Absolventii acestor scoli, bine pregatiti profesional sunt trimisi ca misionari inarmati cu manuscrise gregoriene, in diferitele tari ale continentului pentru a preda si a organiza serviciul muzical religios unic elaborat de papa Grigore cel Mare. Chiar in timpul vietii acestuia sunt trimisi in insulele britanice, 40 de absolventi ai Scolii din Roma, in frunte cu sfantul Augustin pentru a impune acolo noua liturghie muzicala crestina.
Muzica gregoriana s-a impus peste tot si a rezistat in timp, secole de-a randul, intr-o forma neschimbata in cadrul liturghiei catolice. Ea a influentat toata muzica apuseana in succesiunea epocilor ei de inflorire asa cum le consemneaza istoriografia universala: ars antiqua, ars nova, preclasicism, clasicism, romantism, etc.
Aceasta muzica plina de seninatate si resemnare se canta exclusiv vocal, la unison, de catre toata masa de credinciosi, alaturi de cantareti profesionisti. Iata cum o caracterizeaza Wladyslaw Tatarkiewicz in "Istoria esteticii", vol.II pag 113:
"N-a existat nicand o arta mai putin preocupata de placerea senzoriala. Arta n-a realizat niciodata o mai mare desprindere de viata reala. Avea insa un efect foarte puternic asupra sentimentelor si spiritului, exprima si producea starile spirituale cele mai sublime. Cu elevatia si simplitatea melodiilor ei, ea mentinea sufletul intr-o stare de puritate si austeritate aproape supraomeneasca. Starea de spirit evocata de muzica gregoriana era marcata indeosebi de liniste si impacare. N-a existat probabil niciodata o muzica mai religioasa decat cantul gregorian. Cu toate ca era exlusiv vocala, cuvintele nu erau elementul ei cel mai important. Cu adanca lui intuitie psihologica, atat de caracteristica, Augustin scria (in comentariul sau la psalmul (69), chiar inainte de aparitia cantului gregorian: "Cine se bucura nu rosteste cuvinte; cantecul lui bucuros e fara cuvinte, este glasul inimi care se topeste in propria-i bucurie si se straduieste a-si exprima simtamintele chiar cand nu le prinde intelesul."
Muzica gregoriana a stat la baza crearii intregii muzici religioase europene occidentale, ca mijloc de plecare pentru orice constructie sonora destinata cantarii vocale polifonice. Asa se realizau primele forme de polifonie (organumul, conductusul, motetul) apoi fuga, missa, al caror apogeu a fost atins in creatia compozitorilor Palestrina si Bach.

Se pornea intotdeauna de la acel "cantus planus" care nu era altceva decat o melodie gregoriana cunoscuta, peste care se suprapuneau melodii in cvarte sau cvinte paralele (Organum lui Leoninus si Perotinus) sau se alaturau melodii imitative (conductus, motet), iar mai tarziu aceste melodii gregoriene furnizau material pentru ricercare, fugi si alte forme vocale sau instrumentale.
 


Cuprins