MUZICA SACRA
de prof.Cezar Geanta, Bucuresti


6.CE SPUNE BIBLIA DESPRE MUZICA SACRA?
In final am dori sa rezumam cum trebuie sa fie o muzica adecvata serviciului divin, in lumina declaratiilor unor oameni ai religiei, unor filozofi si esteticieni ai diferitelor epoci, unor citate din spiritul profetic si unor argumente logice intarite de practica.
Atat declaratiile conducatorilor religiosi, cat si ale ganditorilor clasici sau ale spiritului profetic, concorda in mod absolut cand se refera la muzica serviciului divin. Am vazut ce declara autorul anonim din textul latin (sec.IV), amintit la inceput in legatura cu cantarea religioasa: < Sa fie adusa cu respect, teama si cu umilinta vocii>. Nu cu aranjarea ritmurilor si cu o voce zgomotoasa.
Aristide Quintilian spunea ca "telul muzicii nu este placerea, ci slujirea virtutii".
Idealul muzicii de cult in sec.VI-VII era excluderea placerii senzoriale si cultivarea unor stari spirituale de sublim (muzica gregoriana).
Reformatorii din sec.XIV (Wycliffe), XVI (Luther), preconizau o muzica spirituala, aleasa din marii maestri ai muzicii universale, care sa nu stimuleze placerea simturilor, ideal recomandat de Ghidul muzical al Bisericii AZS (1972). Vincenzo Galilei (1520-1591) spunea: "In compunerea sau judecarea muzicii trebuie sa fii calauzit mai degraba de ratiune decat de ureche, pentru ca ratiunea este dominanta, iar urechea trebuie sa i se supuna. Placerea incercata de ureche, diversitatea si noutatea sunetelor, acestea nu sunt adevaratele criterii muzicale; numai vulgul ignorant poate gandi astfel si constatarea e valabila si in celelalte arte, indeosebi in artele plastice: nu placerea senzoriala este judecatorul adevaratelor valori, ci ratiunea".
Pierre Nicole (1625-1695), contemporan cu reformatorii, adept al curentului Jannsenist, alaturi de B.Pascal, La Bruyere, La Rochefaucauld si altii, scrie urmatoarele in tratatul sau de estetica:
"De indata ce un lucru produce placere, se decide in mod temerar ca este frumos. Totusi nu este regula mai eronata. Nu exista nimic atat de rau incat sa nu fie pe gustul nimanui si nu exista nimic atat de desavarsit ca sa fie pe gustul tuturor. Gustul nostru este aproape totdeauna determinat de obiceiuri si de parerile celorlalti."
"Nu trebuie sa judecam potrivit naturii oricui. Caci exita naturi false si spirite deformate. Daca insa vrem sa cunoastem frumosul trebuie sa apelam numai la spirite invatate si la naturi bune."
Primii conducatori ai Bisericii noastre gandeau la fel in legatura cu muzica. Iata in ce termeni previn pe slujbasii comunitatilor pentru a nu permite degradarea caracterului sacru al muzicii curate, mostenit de la inaintasi: "Sa nu se aleaga persoane lipsite de priceperea de a alege cantari bune si corespunzatoare pentru serviciul divin. Niciodata sa nu se introduca in serviciul divin al Comunitatii noastre muzica lumeasca sau cu un carater indoielnic, sau fata de care se poate obiecta ceva." - Manualul comunitatii, pag. 162 .
Otto Jespersen, un filolog danez, face urmatoarea remarca in legatura cu vorbirea: "Vorbirea salbaticilor se caracterizeaza prin tranzitii sonore mari si nestapanite, in timp ce civilizatia pune surdina patimilor si exteriorizarilor ei in gesturi si vorbire. Politetea cere sa nu se faca uz de mijloace grosolane spre a se face remarcat; gustul rafinat se recunoaste si din predilectia pentru nuantele mici, fine si expresive - nuante in care cel strain de ele nu va vedea decat o uniformitate cenusie." (citat din "Tratat de polifonie vocala clasica", pag. 93, de Knud Jeppesen).
Muzica sacra, acest limbaj al sufletului capabil de a comunica stari, sentimente si emotii de mare finete, pe care cuvantul nu le poate cuprinde, nici sugera, cu atat mai mult trebuie sa-si manifeste inefabilul ei cu mijloace decente, retinute. Ilie nu a recunoscut in manifestarile zgomotoase si brutale (cutremur, uragan, foc), care treceau pe la gura pesterii unde era adapostit, prezenta Duhului lui Dumnezeu. Duhul Sfant i-a vorbit abia dupa trecerea stihiilor dezlantuite, cand a aparut acel susur bland si linistit. Orgile electronice din bisericile noastre nu reprezinta acel susur bland si linistit, ci mai degraba fortele distructive care produc nevroze, agitatie si deruta in sufletele sensibile la frumosul adevarat. Se cere un mare rafinament muzical si o aleasa cultura a inimii pentru a manevra in chip demn acesti roboti neimblanziti, produse tehnologice destinate unei muzici straine locului de inchinare. Vrem sa castigam inimi pentru solia predicii ? "Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul ostirilor" - Zaharia 4:6.
Duhul lui Dumnezeu, am vazut, nu se afla in manifestarile zgomotoase. Este un alt duh care iubeste vacarmul si dezordinea, lipsa de gust si oboseala sistemului nervos al credinciosilor.
"In liniste si odihna va fi mantuirea voastra, spune Sfantul lui Israel" - Isaia 30:15.
Adunarile noastre au devenit foarte obositoare si partea muzicala, in special orga electronica, nereglata adecvat, contribuie foarte mult la aceasta. Ne traim clipele de Sabat nu "in liniste si odihna" ci in zgomot si oboseala, care ne strica orice placere de reintalnire in acelasi loc.
Cum mai trebuie sa fie muzica sacra ? Aceasta muzica nu poate face exceptie de la legile generale ale muzicii culte maiestrite, acele legi privitoare la mijloacele de expresie si la efectele acestora asupra psihicului uman, ceea ce grecii (Aristotel) numeau catharsis (purificare).
Factura ei nu trebuie sa fie inferioara muzicii de elita a omenirii sub pretextul ca este insotita de cuvinte sfinte si ca acestea conteaza in primul rand. In acest caz nu mai vorbim de muzica sacra, ci de versuri sacre, ceea ce formeaza o alta latura de care nu ne ocupam in lucrarea de fata. Cuvintele nu pot sfinti muzica, nici nu-i pot mari valoarea acesteia. Daca ea e mediocra sau amatoristic scrisa, asa va suna si asa va ramane, cuvintele ramanand de regula pe plan secundar.
Muzica sfanta trebuie comparata tot timpul cu valorile eterne ale muzicii culte, valori care trebuie atinse si in arta bisericeasca, asa cum se petreceau lucrurile in secolele trecute. Daca nu se gasesc creatori contemporani care sa compuna pentru serviciul divin piese de nivelul celor compuse de marii maestri este numai logic sa apelam tot la acele capodopere din trecut pentru a fi puse in slujba Bisericii si nu lasate pe mana altor puteri sau pe mana nimanui. Satana are tot interesul sa puna el monopol pe aceste valori muzicale de neevaluat, pentru a introduce in Biserica productii de carpaci sau chiar muzica lui diabolica, prin care sa transforme Biserica din loc de inchinare, in local de distractii usoare. De ce sa lasam pe diavol sa ne fure bunurile daruite de Dumnezeu pentru innobilarea sufletelor noastre si pentru lauda Creatorului, primind produse cabotine in schimbul adevaratelor valori ? Satana se foloseste de faptul nestiintei noastre intocmai ca aventurierii sec. XVI-XVII, navigatori pe apele Terrei, care inselau pe bastinasii nevinovati ai insulelor, cu cioburi de sticla colorata, luandu-le in schimb podoabele de aur adevarat. Se stie ca muzica culta a omenirii s-a dezvoltat din cea bisericeasca, luandu-si de aici idealurile estetice, criteriile valorice, maiestria componistica, gusturile muzicale si nu invers. Biserica a format limba culta a popoarelor europene prin traducerea si raspandirea Bibliei in limba vorbita a acestora. Secole de-a randul Biserica a fost lacas de cultura in sensul cel mai inalt al acestui termen. Aici se formau muzicieni si melomani, aici se invata scrisul, cititul, arta oratoriei si a poeziei. Aici au activat muzicienii cei mai ilustri din intreaga istorie a muzicii, multi dintre ei fiind chiar preoti: Guido d'Arezzo, Leoninus, Perotinus (calugari), Claude le Jeune, Claude Goudimel (hughenoti), H.Schutz, Pretorius, Palestrina, Ludwig Senfl, Luther, Johann Walter, T.Louis da Vittoria, Vivaldi, Bach, A.Bruckner etc.
Scopul urmarit de acestia era: lauda lui Dumnezeu si innobilarea sufletelor prin muzica (Bach). Handel a spus cu ocazia prezentarii oratoriului sau "Messia" la Londra: "Nu am dorit sa-mi distrez auditorii, ci am dorit sa-i fac mai buni".
Decaderea artei bisericesti s-a produs odata cu introducerea in cadrul serviciului divin a acelor productii de genul usor, cu caracter distractiv, sub pretextul ca acestea exprima: bucurie, zel misionar, exuberanta si exaltare crestina, curaj in lupta cu pacatul sau fericirea eliberarii de povara faradelegilor etc. Asa-zisul stil advent american este de fapt stilul baptist si metodist din perioada de decadenta a acestor miscari, care isi epuizasera rolul istoric de purtatoare de lumina. Acestea intrand in declin spiritual, trebuia sa apara Biserica a VII-a, Laodiceea. Biserica adventa a primit insa lumina suficienta in legatura cu deosebirea adevaratei cai in domeniul muzicii de cult. Prin revelatie s-au dat criterii valoroase privind selectarea din tezaurul universal de muzica spirituala din trecut si actualitate. Nu a fost necesar ca Dumnezeu sa mai ridice un compozitor de geniu, alaturi de profetul acestei Biserici, deoarece nu mai era nevoie. Revelatia adevaratei lumini in muzica sacra fusese data omenirii incepand inca din sec.XVI.
La 1844, odata cu nasterea ultimei biserici profetice, nu mai era necesara decat lumina selectarii adevaratei muzici din multitudinea de forme si stiluri aparute pe toate meridianele lumii. Daca Ellen White sau un alt american ar fi primit darul si investitura divina pentru a scrie o muzica adventa specifica si nemaiauzita, acest lucru ar fi justificat abandonarea creatiilor anterioare ale altor popoare, pe de o parte si proliferarea planificata a acestei noi muzici, pe de alta parte. Lucrul acesta nu s-a produs pentru ca nu era necesar ci fiindca Dumnezeu nu se contrazice. Biserica adventa urma sa depaseasca granitele americane, pentru a deveni o biserica mondiala si pentru a turna adevarul advent in limba fiecarei tari si natiuni, iar acest adevar trebuia sa fie predicat prin grai si muzica specifice fiecarui popor sau zone geografice in parte.

Ethosul american este potrivit pentru zona respectiva, transferarea lui in alte zone nu inseamna act de cultura ci mai degraba invers. Europa isi are ethosul ei specific si traditia ei muzicala in genul eclesiastic, incat ideea adventa sustinuta de acest fundament spiritual nu ar avea decat de castigat. Si in aceasta traditie despre care am pomenit mai sus se gasesc mijloace adecvate pentru predicarea adevarului advent. Patos, bucurie, exuberanta sfanta exista din belsug si in muzica reformatiunii si in muzica de mai tarziu, insa toate aceste atribute sunt exprimate cu mijloace decente, intr-o maniera retinuta propriei civilizatii europene. Negrii si pieile rosii, asiaticii si toti africanii au alt mod si alte mijloace prin care isi exprima crezul lor religios. Nu este insa laudabil pentru nimeni sa imprumute acel mod de exteriorizare a sentimentelor, abandonandu-si-l pe al lui propriu.
 
 

Cuprins