Poarta
Martor tăcut prin anotimpuri,
Mă mișc nainte și napoi,
E toamnă și bătrânii-s singuri,
Nori plâng mereu, copacii-s goi.
Îmi amintesc de mâini micuțe,
Ce mă-mpingeau încetișor
Și culegeau niște frăguțe,
Ivite într-un colțișor.
Ce glas zglobiu și ce mai goană!
Ce trandafiri în obrăjori!
Eram o graniță de seamă,
Pentru doi ochi scânteietori.
O lume extraordinară,
Se ascundea în fața mea,
Când mă deschise prima oară,
Copila se tot minuna.
Ca vântu-n zbor anii de școală,
S-au risipit în primăveri,
Acum și vorba e domoală,
Unde-i copilul cel de ieri?
Văl de zăpadă-mpodobise,
Frumosu-i păr strălucitor,
Și-un tânăr drag precum în vise,
Privea la ea stăruitor.
Stăteam mereu atunci deschisă
Și lume multă tot trecea,
O masă albă era-ntinsă,
Mie vopseaua-mi strălucea.
Câte zăpezi, șirag de toamne,
Trecut-au peste mine-apoi,
Emoții și oftaturi, Doamne,
Ne vizitară și pe noi.
Parcă mai văd în prag de seară,
Salvarea cum venea sunând
Și toți uniți în rugi să ceară
Doar sănătate-n corp și gând.
O bancă este așezată,
La umbra unui tei frumos,
Aproape lângă mine, iată,
Și trecem timpul cu folos.
Noi știm cum este fiecare,
Cunosc pe omul blând și bun,
Nu mă trântește la plecare
Și nu lovește, eu îți spun.
Dar într-o zi vorbea bătrânul,
De-o poartă de mărgăritar,
Prin care moartea și suspinul,
Nu vor intra, ci doar mult har.
Ascult și eu cuvinte sfinte,
Frumoase-atâtea promisiuni,
Și-apoi încet îmi vin în minte,
Mulți oameni credincioși și buni.
Toți prin strălucitoarea poartă,
Intră-n cetatea cea de sus.
Dar Cine stă cununi să-mpartă?
Este iubitul Domn Isus!
Floare de colț
