O întrebare… un răspuns…
O ÎNTREBARE… UN RĂSPUNS…
Nu îmi era o întrebare adresată mie,
Dar eu, în mintea mea plină de fantezie,
Mi-am adresat o întrebare mai alambicată,
Cum mă port eu cu mine, căci sunt handicapată?!…
M-am dus mult în trecut, când tare mă uram,
Da, mă uram… pare banal, atunci eu nu știam,
Că dacă mă urăsc pe mine, nu am cum să iubesc,
Chiar și acum cu frică eu îmi amintesc.
Am învățat în timp ce e valoarea și am văzut că-s importantă,
Nu, nu m-am urcat prea sus, n-am aer de savantă,
Am învățat să mă iubesc, așa cum m-a iubit Hristos,
Căci ochii Lui m-au învățat să mă privesc mai altfel, chiar frumos.
Cum mă privesc pe mine, pe alții îi privesc,
Cum mă iubesc pe mine, pe alții îi iubesc,
Chiar legea spune să îi iubești pe alții cum te iubești pe tine,
De aceea mă iubesc, chiar mă iubesc pe mine.
Iubesc infirmitatea, căci Domnul ne-a creat,
Avem un trup aici, nu trupu-i important,
E important să facem din cer un țel măreț,
Nu credeți că aceasta-i tot ce e mai de preț?
Emilia Dinescu
(P. S. Această poezie e inspirată dintr-un forum:
Societatea contemporană este datoare să asigure
confortul și demnitatea tuturor persoanelor dezavantajate.
Care este reacția mea atunci când vin
în legătură cu persoane cu infirmități?)
