Doamne!…
Doamne!…
Doamne eu când rătăceam
Şi căutam un sens al vieţii,
Străin de Tine mă simţeam
Şi-adeseori recunoşteam
Că mă afund în grosul ceţii.
Şi multele întrebări născute
În locul tainic al conştiinţei,
Ce-n rezolvări ar fi fost vrute
Răspunsuri n-au găsit acute,
Să potolească dorul ştiinţei.
Când am aflat ce e Iubirea,
Am înţeles planul de pace;
Am priceput, că omenirea
Doar primind Neprihănirea
Poate din nou a se reface.
Din vraja grea, amăgitoare,
A neascultării-n greu păcat,
N-ar mai fi fost nicio salvare
Din viaţa aceasta muritoare
De harul nu ne-ar fi fost dat.
Peste genunea cea adâncă
Ai aşezat puntea cea mare:
Iubirea sfântă ca o Stâncă
Şi peste veacuri ea stă încă
Pentru om cale, de salvare.
Când ceasul în cer a sunat
Marcând ale harului vremi,
Pe al Tău Fiu iubit L-ai dat
Să ierte-al lumii greu păcat,
Astfel la Tine să ne chemi!
Din morţi, garant al tuturor
L-ai deşteptat prin biruinţă,
Să-L aibă Sfânt Mântuitor
La Tronul de har, Salvator,
Cine-L acceptă în credinţă.
Căci nu este dat sub soare
Nici-un alt nume, decât El,
De-aceea punte de salvare
Prin Jertfa cea ispăşitoare
E pentru noi toţi, Emanuel!
Flavius Laurian Duverna
