Cain şi Abel
Cain şi Abel
Şi-au fost odată, la-nceput de lume
Doi fraţi frumoşi, ai lui Adam copii,
La naştere, părinţii le-au dat nume
Să oglindească-n ele a lor renume,
Dorind ca-n viaţă să le-aducă bucurii.
Crescut-au astfel mari în ascultarea
De-ai lor părinţi ce nutreau siguranţa,
Că s-ar putea prin ei s-aibă salvarea
Şi să le-aducă din blestem eliberarea,
Şi acest gând le-ntreţineau speranţa.
Făgăduită prin ” Sămânţa” anunţată
De Dumnezeu, la izgonirea din Eden,
Această eliberare, cu dor aşteptată
Vroiau s-o vadă … -n ei desfăşurată
Pe frontul luptei, în bătălia pe teren.
Vroiau să vadă capul şarpelui zdrobit
Ce le-a produs prin amăgire izgonirea
Din raiul lor cel sfânt – căminul fericit,
Unde-n linişte şi pace viaţa şi-au trăit
Sub sacra aureolă având neprihănirea.
Când copiii au devenit maturi la minte
Aşa cum învăţase de la tatăl lor Adam,
Au conchis că sunt datori în legăminte
S-aducă jertfe, la care Cerul ia aminte,
Când în credinţă sunt aduse an de an.
S-a prezentat, astfel Cain cu jertfa lui!
El pregătise-o jertfă bună de mâncare,
Pe-altar a pus, din roadele pământului
Crezând c-a respectat voia Cuvântului,
Dar fără mielu’ adus pentru sacrificare.
În schimb, Abel a aşezat pe-al lui altar
Un miel din turmă, pe care l-a junghiat,
Simbol al Mielului pascal, de la Calvar,
Care prin sânge anunţa un timp de har,
De pocăinţă, – ntru salvarea din păcat.
Şi Domnul din cer, a privit cu plăcere
Spre jertfa lui Abel, cu mielul pe altar,
Dar spre-a lui Cain, a arătat neplăcere
Fapt ce i-a adus în inimă mare durere,
Mâniindu-se pe Abel, cu al jertfei dar.
Şi Domnul lui Cain s-a adresat, zicând:
De ce te mânii, şi faţa-ţi s-a posomorât?
Dar mâniat Cain, mai tare neascultând,
Când erau la câmp, pe drum mergând,
S-a ridicat, contra lui Abel şi l-a omorât.
Flavius Laurian Duverna
