Mama
Mama
Nu ştiu când, cum s-a-nceput,
Nici nu pot să îmi dau seama,
Când gângurind făr-să fi vrut
Mi-am exprimat primul salut –
Exclamând serafic: ,,Mama!”
Eram prea mic, să pot să ştiu
Ce va însemna, acest cuvânt,
Dar peste ani pot ca să scriu:
Mi-e drag şi veşnic este viu –
E cel mai sfânt de pe pământ!
Nici-unul nu mi-e aşa de drag
Ca mama, când eu strig la ea…
Când sufletul mi-e trist şi vag,
Când m-aşteaptă seara-n prag
S-o îmbrăţişez cu dor aş vrea.
S-o strâng la piept şi să-i sărut
Mâinele-i dragi, ce-au legănat,
Veghind la patu-mi cu-aşternut
Prin dragostea-i de neîntrecut
Când ,,nani! nani!’’mi-a cântat.
Nu ţin să ştiu, dar mult ’nainte
Făr-a gândi, şi a-mi da seama,
Din dragostea ei cea fierbinte
Mi-a încolţit în mica-mi minte,
Şi-a răsărit cuvântul: ,,Mama!”
De-ar fi necazu-oricât de mare
Prin încercări, de multe de ori,
Cuvantul ,,Mama,’’ mi-e-alinare
Ca-n razele scumpe de soare,
Ca un balsam… din mii de flori.
Flavius Laurian Duverna
