Dăruirea
Dăruirea
Într-o frumoasă dimineaţă
Cu soare dulce, în răsărit
Suind spre spendidul zenit,
O floare, s-a ivit din ceaţă
Pe o creangă ce-a-nverzit.
Ascunsă-n mugur s-a trezit
După-a ei lungă dormitare
Din iarna cea odihnitoare –
Şi-ncet şi lent, a-mbobocit
Sub razele, calde de soare.
Şi-a desfăcut corola dulce
Şi-a ei prezenţă a chemat
Prin al său suflu-nmiresmat,
Toţi flutaraşii, să mănânce
Nectarul bun, ce-a adunat.
Astfel, a vrut să dăruiască
Al său meniu bun, delicios
Prin gestul, cel mai frumos,
Şi mai departe să crească
Un fruct, aromat şi gustos.
Din nou cu drag, să îl ofere
Şi pe acesta, spre hrănire
Prin cea mai sfântă dăruire,
Având în sine-o mângâiere
Că şi-a-mplinit a sa menire.
Astfel aş vrea, să fiu şi eu
Ca floarea cea dăruitoare
Sub razele calde de soare,
Asuns deplin în Dumnezeu
Prin fapte bune, jertfitoare!
Să-mpart nectarul adunat
Cu drag la toţi cei ce îl vor
Aşteptându-l cu mult dor,
Să crească fructul aromat
Spre hrana bun-a tuturor!
Să pot să-ajut prin voioşie
Pe cei flămânzi şi nevoiaşi
Ai lipsei, … zi de zi urmaşi,
Şi-n cea mai mare bucurie
La ce am, să-i fac părtaşi!
Să-nvăţ dela floarea curată
Ivită pe creanga cea verde
Maxima de mare-ncredere:
Căci „dăruirea… niciodată
Prin împărţire nu se pierde”.
Astfel, îndeplinind menirea
Ce ne-aparţine, tot mereu
Suind spre-al vieţii apogeu,
Vom confirma că „dăruirea
E-un atribut din Dumnezeu!”
Flavius Laurian Duverna
