Vremile de Înviorare
Vremile de Înviorare
În aceste grele vremi ale zilelor din urmă
Când ai Tăi copii, Te cheamă cu-ardoare,
Când prin rugi fierbinţi, aşteaptă-ndurare,
Din cerul prea nalt, cată spre-a Ta turmă!
Prin dragostea-Ţi mare, răul Tu îl curmă,
Şi adu, o, Doamne, vremile de înviorare!
Peste tot, nelegiuirea, clar şi-arată colţii
Lumea-i bântuită, de vraja-n splendoare,
Cu paşi repezi merge, pe căi pierzătoare;
Dar, copiii Tăi strigă, fiind în faţa porţii
Încă, de har şi-ndurare aşteptând cu toţii
Să reverşi cu milă, vremile de înviorare!
Când răul, grozav urcă, suflete-amăgind,
Când subtil întinde, mreaja-i prinzătoare
Spre-a captura suflete crunt prin apăsare,
Când prăpădul creşte pe pământ mugind
Prin dezastre neaşteptate lumea pustiind,
Servii Tăi aşteaptă, vremile de înviorare!
S-a umplut pământul, de mare nelegiuire
Egoizmul e suportul, în plină desfăşurare,
El susţine în posturi, pe mulţi din lucrare
Şi-n biserica Ta Doamne, în loc de zidire,
Se luptă, cu râvnă-ndoită pentru nimicire
Dar cei sinceri vor, vremile de înviorare!
De două milenii, iată,-n lupta ce se duce
Ca în posturi cheie, de-a fi cel mai mare,
Se fac planuri drastice, cu zel de-nălţare!
Cei ce se vor Pastori, au uitat de-o cruce,
Dărmând,… dau năvală, scaune s-apuce
Când e-aşa aproape, vremile de înviorare.
Parcă-i timpul mamei, fiilor lui Zebedei
Când cerea la Domnul, să-i facă favoare,
Mult mai sus de ceilalţi, s-aibă asigurare
Că ai săi copii, ucenici fiind şi învăţăcei
La dreapta şi stânga, în Împărăţia Slavei,
Ei să stea, neştiind, vremile de înviorare.
Dorinţa de-a fi primul, remarca un semn
Că se-apropia ziua, unui eveniment mare,
Cu viaţa în cumpănă, în zi de strâmtorare
Când sus la Golgota, pe-o cruce de lemn
Domnul lor şi Regele,-ntru-n apel solemn
Va anunţa-n jertfa-I, vremile de înviorare.
Lupta, care azi se poartă pentru-ntâietate
E-un model de standard dorit cu-nfocare,
Nu contează scopul, pentru-a fi-n lucrare,
Spre-a ajunge în frunte pe spinări plecate
Ca uliţi de trecători, cu picioarele călcate,
O, trimite Doamne, vremile de înviorare!
Când îmbogăţirea se scaldă-n nenorocire,
Când cred că nu duc lipsă şi-au asigurare,
Când amarnic se înşeală, în a lor lucrare,
Şi, când ticăloşia oarbă, săracă în sfinţire
Domină prin conjuraţii, aducând mâhnire,
Nu se mai aşteaptă, vremile de înviorare!
Ploaia cea Târzie, prin Spiritul Tău Sfânt,
Peste acei ce gem, cu suspinuri arzătoare
Şi strigă cu lacrimi, pentru har şi îndurare,
Doamne, lasă ca să vie din cer pe pământ!
În minuni să crească, al Tău sfânt Cuvânt,
Ca roade să strângă, vremile de înviorare!
Flavius Laurian Duverna
09 octombrie 2010
