Cetatea Sfântă
Cetatea Sfântă
Cetatea Sfântă, al cărei meşter şi ziditor e Dumnezeu,
Cetatea, cu temelii şi străzi de aur, Ierusalimul ceresc,
Este cetatea, văzută de-Avraam şi alţi profeţi, mereu,
Este cetatea, pe care cei salvaţi o preţuiesc şi o iubesc.
Capitală a împărăţiei, numită mireasa, soţia Mielului,
Metropolă a noului pământ glorificat, Noul Ierusalim,
Este coroana cea de slavă, în mâna sfântă a Domnului,
Este acea diademă regală, în faţa Dumnezeului sublim.
Lumina ei, va fi aceea, a unei pietre preţioase de iaspis
Strălucitoare şi curată, şi străvezie, cum este cristalul,
Şi multe neamuri, vor umbla-n lumina ei de nedescris;
Regii pământului, vor aduce slava, onorându-i pragul.
În cetatea sfântă, noaptea va înceta, şi ea nu va mai fi,
Nimeni nu va mai avea nevoie, nu va mai dori odihnă,
Căci nu va fi trudă, în a face voia Lui şi-a-L preamări,
Şi în răcoarea dimineţii, vom trăi mereu aceeaşi tihnă.
Dimineaţa cea eternă, niciodată nu se mai îndepărtează,
Şi lumina soarelui aici, va fi-nlocuită cu-o lumină clară,
Care va depăşi mult strălucirea soarelui în zi de-amiază
Însă nu va fi deloc supărătoare, în veşnica ei primăvară.
Slava Tatălui şi slava Mielului vor inunda sfânta cetate
Cu o lumină care nu descreşte, ci va fi intensă, întruna,
Şi în slava fără soare, a unei zile neînchipuite, minunate,
Vor umbla acei răscumpăraţi, în dragoste, întotdeauna.
Flavius Laurian Duverna
