Crezul Dragostei
Crezul Dragostei
Când am paşit în legământ
Isuse Doamne să-Ţi urmez,
M-a întărit Cuvântul Sfânt
Şi-n inimă am sădit un crez!
E crezul sfânt al dragostei
Venit din scumpa veşnicie,
Să-nvingă legea grea a firei,
Ca transformat omul să fie.
Prin el, am început urcuşul,
Pricipiu-n fapte îndrăzneţe,
Escaladând, cu greu suişul
Spre piscuri-nalte şi măreţe.
Şi-am năzuit mereu mai sus
În treptele scării spre Soare,
Având un dor tainic, nespus,
Să fac în mine, o schimbare.
Pe calea muntelui Golgotei
M-am străduit să împlinesc,
Faptele scumpe, dragostei,
După Modelul Sfânt Ceresc.
Să fiu pătruns în zelu-i mare
De-un sfânt orgoliu jertfitor,
Şi nu de-aramă… sunătoare,
Nici de chimval, zăngănitor.
De aş vorbi în limbi străine
Să pară a fi chiar îngereşti,
Fără de dragoste-orişicine,
Nu le va şti, doar omeneşti.
Şi chiar, de aş avea şi darul
Cel mai măreţ de-a profeţi,
Dar făr-de dragoste, amarul,
Întregul crez, î-mi va zdrobi.
De aş cunoaşte toată ştiinta
Şi taine multe, aş cuprinde,
Dac-aş avea toată credinţa
Să văd că munţii, se întinde,
Fără-acea dragoste deplină
De Dumnezeu nu sunt nimic;
Doar umbra unui eu, haină,
Ce merge-n jos până ce pic.
Şi chiar, dacă averea toată
Mi-aş împărţi ca să hrănesc,
Săracii, care umblă-n zloată
Şi zilnic ei flămânzi cerşesc,
Şi încă şi trupul de mi-aş da
Punându-l jertfă pe-un altar,
Dar dragostea, n-aş poseda
Atunci vor fi, toate în zadar!
Căci dragostea, e iubitoare
Răbdarea ei stă în bunătate,
Ea face bine pentru-oricare
Ducând belşug de sănătate.
Pe nimenea nu pizmuieşte,
Şi lauda, nu-şi pune în faţă,
La orice lucru se gândeşte
Să dea un sfat, şi o povaţă.
Ea nu se umflă de mândrie,
Cu necuviinţă nu se poartă,
Şi nu-şi revarsă a sa mânie
Prin apărarea-i cea deşartă.
Ea nu îşi caută, folosul său
În centrul celor ce trăieşte,
Nu se gândeşte-a face rău
Acelor ce-o nedreptăţeşte .
De tot ce-i rău, nelegiuire,
Ea nu se poate-a se bucura,
Doar adevăr, spre făptuire
O poate oricând, reînviora.
Şi-astfel, ea poate acoperi
Vorbiri multe, chiar greşeli,
Nici lucruri n-ar descoperi
Care-ar stârni mari răfuieli.
Ea crede totul ca pe strune,
Spunând la toţi deopotrivă,
Despre intenţii cât mai bune
Când viaţa le este în derivă.
Şi, poate chiar multe suferi
Dela toţi, cei ce-o bârfeşte,
Tendinţa de-a se preamări
Din palmaresul său lipseşte.
Astfel, nădăjduieşte-ntruna
Când lupta va fi terminată,
S-obţină întru veci cununa
Sfântă şi prea mult sperată.
Căci dragostea nu va pieri
Şi nici-odată nu s-o stinge;
Proorociile, toate-or sfârşi,
De ea păcatul, nu s-atinge.
Şi-ori şi ce limbi, vor înceta
Chiar orice ştiinţă va apune,
La tot ce ştim vom renunţa,
Gândind la alte lucruri bune.
Şi-astfel rămân acestea trei:
Credinţa, şi nădejdea mare,
Dar cea mai tare, cu temei,
E dragostea cea jertfitoare!
Ea e cuvântul cel mai drag
În inima-mi ca şi-un trofeu,
Căci n-are limită, nici prag,
Jertfindu-Se, va sta mereu!
Ea-mi este crezul mântuirii,
Imbold în bine de neînfrânt,
Sperând la vremea înnoirii
Cu ea să fiu şi-n cerul sfânt.
Flavius Laurian Duverna
