Consolare…
Consolare…
Când azi tu suferi greu, sub jalnică durere,
Când sufletul ţi-e trist, şi înfiorat de teamă,
Prin rugăciune-n umilinţă, cu credinţă cere,
Ca Dumnezeu să te-aibă-n grjă şi în seamă
Atunci, când lacrimile-ţi strigă şi Îl cheamă.
Când istovit, nu ai puteri ca să rezişti o zi,
Când ochii plânşi sunt plini de multe lacrimi,
Atunci e timpul, să poţi spune Lui ce ai dori,
Dar nu uita pe Domnul tău, în grele patimi,
Privind la cruce, nu ai de ce ca să te clatini!
Acum, poţi privi chiar dincolo de suferinţe
Pentru că tu ştii că ele, oricât ar fi de mari,
Există trepte urcând spre culmi de biruinţe,
Ce dau curaj, la toţi cei încercaţi să fie tari
Căci numai astfel ei devin, maieştri făurari.
Şi-astfel, e drept să ştii că chiar în ciuda lor,
Există-un Dumnezeu ce-n mila-I te păzeşte,
Şi Dumnezeu, ce-a fost din veşnicie iubitor,
De-a dat pe singurul Lui Fiu, El te iubeşte
Şi-n dragostea-I nemărginită te călăuzeşte!
Şi numai El va pune capăt, tuturor durerilor,
În ziua aceea scumpă, prea mult nădăjduită;
În ciuda, oricărei teorii filozofice-a părerilor,
Moartea se va sfârşi, fiind de viaţă înghiţită
Şi-o eră nouă, era veşniciei… va fi instituită.
În ziua aceea, când suferinţele vor fi uitate,
Şi tot ce-a fost aici, dureri şi chinuri şi amar,
Nemaifiind, vei intona imnuri cât mai bogate
Spre slava Celui, ce Fiul Său ne-a dat în dar,
Prin neprihănirea Sa, pe crucea de la Calvar.
Flavius Laurian Duverna
