Adu-Ţi aminte!…
Adu-ţi aminte! …
Motto:
Biblia – Cuprinde Eclesiastul 12-
Adu-ţi aminte, întotdeauna
De Domnul, Făcătorul tău,
Ce-n cuvânt a strâns ţărâna
Spre-aţi face ochiul şi mâna
Întocmai, după chipul Său!
În zilele dragi, din tinereţe
Când eşti şi tânăr şi frumos,
Ascultă îndemuri şi poveţe
Spre-a le privi în multe feţe
Ce îţi vor fi, de mult folos!
… Pân-ce n-apar zilele rele,
Până cand anii, nu sosesc,
Cu timpuri grele de veghere
Când atunci, , nici-o plăcere’’
În ei, vei zice: , , nu găsesc!’’
… Până nu cade întunecare
Peste-a luminii lună… stele,
Şi nu se-ntinde peste soare
Temuta neagră destrămare
Perdeaua ceţii, cu zăbrele.
… Şi până nu se întorc norii
Îndată straşnic după ploaie,
Şi până nu se sfârşesc zorii
Şi încep să tremure uşiorii,
Şi cele tari, să se-ncovoaie.
Până nu se-opreşte moara
Căci cei ce macină-s puţini,
Şi până când nu vine seara
Când făpturile-s ca ceara…
Când toţi îţi pare ca străini.
Până când, nu se întunecă
Cei ce privesc pe ferestre,
Şi când spre seară alunecă
În gol, ţinut de-o mânecă
Încet în sunet de orchestre.
… Şi până încă nu se închid
De din spre uliţă spre-afară,
Acele porţi, cari se deschid
Tot socotind un câmp arid
Şi timpul în ani, îl măsoară.
Când şi-uruitul morii scade
Şi-abia… un glas de ciripit,
Al unei păsări, ce trist cade
Jos, sub ale bolţilor arcade
Jelindu-şi, nefericitul sfârşit.
Pân-ce glasuri de cântăreţe
Se-aude-n jalnic ton rostit
Şi-abia cunoşti atâtea feţe
Ce nu mai ştiu să dea bineţe
Când dor îţi este, de privit.
Ţi-e frică de orice-nălţime,
Te sperii şi de orice drum,
Fiindcă-ai uitat de isteţime
Destoinicii fiind mai puţine
Căci nu mai ai puteri acum.
Până migdalul nu-nfloreşte
Şi perii albi nu umple capul,
Când de-abia se mai târăşte
Şi făr-să vrea se prăvăleşte
Lăcusta, de-a berbeleacul.
… Şi până poftele, nu-ţi trec
Căci omul iată se îndreaptă,
Spre casa sa, unde-l petrec
Mulţi bocitori, care se-ntrec
Şi pe la porţi, ei îl aşteaptă.
… Până nu-ncepe a se rupe
Funia cea scumpă de argint,
Şi până nu se sfarmă-n cupe
Şi să-nceapă, a se-ntrerupe
Vasul, în străluciri de iacint.
Pân-ce găleata nu se sparge
Aducând apă, în drumul ei,
Din lipsa putredelor doage,
Şi pân-ce roata nu mai trage
Din puţ, scoţând apă să bei.
… Şi până nu, iar se va face
Ţărâna, în reavănul pământ,
Căci viaţa are-ale ei soroace
Şi duhul din nou s-o-ntoarce
La Dumnezeu, în cerul sfânt.
… Căci totul e deşertăciune!
Şi dac-ai vrea să întocmeşti,
Multe cărţi, cu înţelepciune
Spre a umple-ntreaga lume
Tot n-ai putea sa isprăveşti.
Chiar şi înţeleptele cuvinte
Oricât vor fi, de cercetate,
Şi pe deplin de-ar fi vestite
În tot pământul spre-auzite
Nu au valoare, nepăstrate!
Să ascultăm dar încheierea
La tot ce-a fost, învăţătură:
De Dumnezeu, fie temerea,
De vrem cumva concilierea,
Poruncile, s-avem măsură!
Căci Dumnezeu la judecată
Va-mplini clar Cuvântul Său,
Pentru-a traduce orice faptă
Spre a da, răsplată dreaptă
În ce-i ascuns, bine sau rău.
Flavius Laurian Duverna