Compozitorul
În camera tăcută –
o insulă pustie,
cuprins de gânduri multe,
le simte și le scrie,
stătea compozitorul
plecat pe albe file.
Și inima-i e plină
de tunete, furtună,
de clipocitul apei,
de clopote ce sună,
de foșnetul de frunze
și cântece sub lună…
Atâtea serenade
ce cântă gondolierii,
pe apă – drum de vise –
iubirii și tăcerii…
Sau melodii uitate
de trubadurii verii…
Un ciripit de păsări,
sau valul ce se sfarmă,
și vocile din orgă,
solemne și cu teamă,
la el în suflet cântă,
sau plâng, întruna cheamă…
Adoarme peste clape
și visele îl fură.
Un flaut e aproape
abia atins de-o gură.
O horă se-nvârtește –
note din partitură…
O mână delicată,
o ceașcă îi aduce
pe pian și-o mică floare,
cu un parfum nou, dulce.
În vis compozitorul
e-al sunetelor duce.
Ce frământări și lacrimi
sau armonii îl cheamă
să-ncheie partitura,
la vis să nu ia seamă?
Așterne pe hârtie…
iubirea ce-l îndeamnă…
Floare de colț
