Drumul crucilor
Alergarea noastră
pe Pământ
este însoțită
într-o parte sau alta
de cruci.
Mai mari sau
mai mici,
fierbinți sau reci,
depărtate sau
apropiate
scăldate de lacrimi.
Privind în urmă,
drumul vieții
este marcat de
aceste popasuri dureroase.
Uneori este blocat
complet de grămezi
de cruci. Ultima
era uriașă.
Peste optzeci.
Erau strivite,
păreau a privi cerul.
Mici și mari.
A fost necesar
un ocol.
A trece printre ele
era înfiorător.
Păreau că imploră
Nu plecați!
Nu ne uitați!
Reluăm drumul
oricât ar fi de trist.
Înainte!
Un val de lacrimi
se simțea în urmă.
Am început să alergăm
dar am fost ajunși.
Creștea în jurul nostru
până la genunchi,
apoi până la mijloc și
în cele din urmă
abia mai puteam
ține capul deasupra.
În jurul nostru
pluteau nenumărate cruci.
Câțiva ne-am prins
de o cruce foarte veche
dar solidă.
Am ajuns la țărm.
Undeva mai sus scria –
Aici nu vor fi cruci
niciodată!
Frânți ne-am așezat
și priveam cum se scurg
din haine
și dispar lacrimile
ce fuseseră gata să ne înece.
Am văzut doar poala
hainei albe
a Cuiva ce ne-a șters
ultima lacrimă de sub pleoape…
Floare de colț
