Învățătoarei mele
ÎNVĂȚĂTOAREI MELE
Nu am să-mi plâng de milă și n-am s-o fac nicicând,
Cât sunt încă în viață eu am un singur gând
Să îl slăvesc pe Domnul, pe Dumnezeul meu,
Căci El a fost cu mine la bine și la greu.
Eram copil odată, eram nefericită,
Eram dată de o parte și eram poreclită,
Eram ochelarista sau șchioapa mă strigau,
Ei nu știau că sufăr, ei nu înțelegeau.
În suferința mea și-n tot ce am petrecut,
Învățătoarea mea mereu m-a susținut,
Cu glas duios de mamă mereu m-a mângâiat,
Mi-a dăruit o lume și m-a încurajat.
Mergeam la bibliotecă și citeam împreună,
Povești despre prințese și zâna veșnic bună,
În cărți și în romane, trăiam o altă viață,
Vedeam speranță multă, doream o dimineață.
Învățătoarei mele, eu, nu i-am mulțumit,
Dar vreau să-i spun, acuma, că ea a reușit
Să facă o luptătoare dintr-un copil posac,
Să facă învingătoare, cu Domnul a lucrat.
Anii au trecut, demult eu am uitat,
Necazul, suferința și tot ce am îndurat,
M-am hotărât să scriu doar despre ce-i frumos
Și să păstrez în suflet doar ce e de folos.
Într-un ungher din suflet vă am pe dumneavoastră
Ce mi-ați deschis privirea, seninul din fereastră,
Mi-ați pus condeiul în mână, m-ați învățat să scriu,
Vorbesc prin poezie și scriu cam tot ce știu.
Nu vreau să-mi plâng de milă chiar dacă îmi amintesc,
Am scris aceste versuri căci vreau să-i mulțumesc
Învățătoarei mele, în rugă eu o port
Căci nu mi-a fost doar sprijin, ci un real suport.
Nu știu de o cunoașteți, o știe Dumnezeu,
În rugăciunea mea o amintesc mereu,
Eu n-o pot răsplăti, dar Dumnezeu o face
Că bine a făcut și binele se întoarce.
Emilia Dinescu
