Nu suntem vesnici…
Ne simtim singuri
si tristi,
trecerea noastra
pe strazile lumii
este dureroasa si scurta,
insuficienta
si de multe ori
ineficienta…
Viata
pe Terra
este de obicei goala,
ca un vas
fara continut,
lipsita de sens,
fara valoare
si fara culoare…
Cei din jur
privesc cu nepasare
spre eforturile umane,
rareori apreciaza
zbuciumul si alergarea,
superficialitatea sfideaza
fara pic de jena
valoarea…
Speram
in existenta unui timp
cand urmasii directi
vor spune „bravo”,
dar ,ca un facut,
in fiecare zi se inlocuiesc
cuvintele frumoase
din dictionare…
Mai exista o sansa:
atunci cand facem parte
dintr-o comunitate
speram sa ni se recunoasca
efortul,
dar experienta este atat de grava:
se nasc rar oamenii
care mai si apreciaza…
Si atunci,
existentei umane
unde ii gasim
rostul si sensul?
De ce alergam
cand nimeni nu simte
si nu stie
cand sufletul plange?…
Nu suntem vesnici
si adevarul acesta doare,
tot ce atingem
intinam,
devine efemer,
supus degradarii,
ruginei
si formei…
Ferice de omul
care cauta
dincolo de invelisul
fiintei umane
pentru a descoperi
mai sus de spatiile astrale
locul si sensul
existentei sale…
