Povestea frunzei ruginite
Povestea frunzei ruginite
În zi de Toamnă, împlinită
Printre nori albi ce-i risipeşte
O rază de soare-ncălzeşte,
Pe-un ram o frunză ruginită,
De-un fir ce-atârnă sprijinită,
Şi galeşă-n jur se-nvârteşte!
N-ar încerca să se desprindă
De ramura, purtată în ceaţă,
Căci roua-n orice dimineaţă
Venea în lacrimi s-o cuprindă,
Şi-n faţa-i verde, strălucindă,
Ea-şi cânta dorul ei de viaţă.
La suflul vântului, în adiere –
De-un firicel, stând agăţată
N-ar vrea de-a fi ultima dată,
Şi ea se-nvârte-n mângâiere,
Nu s-ar desprinde în cădere
De ramura ce-a fost purtată.
Parc-ar mai sta, şi-n răsucire
Şi-ntoarce faţa către soare
Cătând spre ultima salvare,
Dar firul ca de-argint, subţire
Rupându-se… -n rostogolire
Confirmă startul de plecare.
Pământul reavăn o primeşte
În stadiul nou de-ncorporare
Spre-o altă viaţă prin redare,
După ce-n sol ea putrezeşte
Şi-n primăvară iar va creşte
Pe-o ramură-ncălzită-n soare.
Tot astfel, viaţa-i trecătoare
Şi după ce vârsta-şi trăieşte
Ca frunza şi-omul rugineşte,
Fiind supus la transformare
Prin soarta lui cea muritoare
Ce prin Hristos şi-o înnoieşte.
Flavius Laurian Duverna
