Într-o speranţă de-nviat…
Azi… s-a desprins o frunză
Şi a căzut…
Şi-a aşternut atât durut…
Şi mă întreb de ce…
De ce? Când toamna încă nu venise
De ce? Când bruma încă n-o albise
De ce? Când încă nu îmbătrânise
Când ruginie faţa nu-i era
De ce nu mai vorbea… nu mai putea…
Doar lacrima-i se mai frângea
Pe-obraji scăldaţi de timpul ce se scurse
Şi viaţa… atât de scurtă i se păruse
Că nu doar suferinţa o durea
Ci… despărţirea…
Şi se stinse ea
Cu-o ultimă privire de iubire…
Tu ai văzut vreodată
O frunză de pe ram cum se desprinde?
De n-ai simţit nimic,
Ţi-ar povesti,
De ar putea, şi Eva şi Adam
Când prima frunză o privi
Cum ea muri…
Desprins atât de tânăr de pe ram
Ţi-ar spune cum pe Abel l-au jelit
Şi Eva şi Adam…
Şi poate tot n-ar înţelege
Durerea s-o aline şi s-o lege
Decât atunci când omul trece
Să se plece
În faţa frunzei care moare…
Ni-s ochii-ntunecaţi de lacrimi
Ca frunzele ce se aştern
Că în tăcerea lor se cern
Durerile ce-ascund un nume
Ce nu-l poţi spune…
Mai treci, Isuse, prin Capernaume
Şi azi când soarele apune
Să ne ridici din greaua neputinţă
Ca să privim la ziua-aceea
Când, fiecare frunză scuturată
Va fi de Tine înviată
Chemată nume după nume
Şi seminţie după seminţie
Iar de-ai trecut pe-alăturea în grabă
Din nepăsare sau prea multă treabă
Pe lâng-o frunză gata ca să cadă
Sau ce deja s-a scuturat
Te-opreşte-ndat’ şi adu mângâiere
Într-o speranţă de-nviat!
Anişoara Enea – Roman
