Când codrii…
Când codrii…
Când codrii lasă frunzişul
Şi-ş pun an de an veşmânt,
Ceva aduc din ascunzişul…
Ce se revarsă prin Cuvânt.
Căci în chemările-mplinite
Menire-astfel desăvârşesc,
Şi nezicând doru-n cuvinte,
În graiul frunzelor şoptesc.
Auzi, în freamătul lor dulce
Din zori de zi pân’l-asfinţit,
Că-n vocea stinsă la cruce,
Iubirea Doamne-ai împlinit!
Privind scenele-nfiorătoare,
Văd capul cum Ţi-ai plecat,
Şi-un întuneric foarte mare,
Peste pământ cum s-a lăsat.
În dragostea cea jertfitoare
Tot Universul, a consfinţit,
C-ai împlinit sacra chemare
De-a fi cu omul, reîntregit.
Şi dragostea a fost mai tare
Decât blestemul prin păcat,
Prin Flacăra-I, izvorâtoare,
Din Dumnezeu cu-adevărat.
Dar… patru milenii trebuiră
Când omul, natura şi firea,
Într-un consens mărturisiră
Că-n jertfa crucii e Iubirea.
Şi ea-încă geme şi suspină,
Şi-aşteptând ziua măreţiei,
Ar dori, Doamne-n lumină
Să vii…cu timpul veşniciei!
Flavius Laurian Duverna
