Şi totuşi Doamne, vin la Tine!
Şi totuşi Doamne, vin la Tine!.
Şi totuşi Doamne vin la Tine!
Aşa cum sunt, vin din păcat,
Din vraja celui rău ce-n mine
Găsise-un loc bun de lucrat,
În breasla lui, fiind integrat.
Pe calea vieţii, stând departe
De sfintele făgăduinţi cereşti,
M-ademeneau gândiri deşarte
Când cugetam lucruri lumeşti
Din standul celor pământeşti.
Mi-erau prea scumpe, uneori
Plăceri gustate-n valul lumii,
Plăceri ce-n mreje-ţi dau fiori
Topindu-se-n clocotul spumii
Cum fără jar se sting tăciunii.
Dar undeva-n misterul minţii
Cu tainele-i mari, nepătrunse,
S-au aprins perlele credinţii
La care firea-mi nu răspunse,
Căci ea dorea să fie ascunse.
Era prea greu a se desprinde
Din lanţu-atâtor dezmierdări,
Crescută doar de a pretinde
Din plăceri tandre, desfătări,
Stranii mijloace,-n delectări.
Până-ntr-o zi, zi când a-nvins
În lupta firii-mi, Duhul Sfânt,
Prin dragostea care i-a stins
Puterea de-a mă ţine înfrânt
Intrând într-un nou legământ.
Şi-astfel murdar, şi zdrenţuit
De firea-mi cea stăpânitoare,
La Tine Doamne, m-am oprit,
Mi-ai dat haină de-mbrăcare
Prezent de-a fi la sărbătoare.
M-ai primit oaspete la nuntă
Şi pentru dragostea Ta mare,
Azi inima-mi cu dor Îţi cântă
Că mi-ai adus răscumpărare,
Că-n Jertfa sfântă am iertare!
Flavius Laurian Duverna
