Se duc Cocorii
Se duc Cocorii
Toamna, când picură norii
Şi pretutindeni toate-s nude,
Pe cer în şiruri, trec cocorii
Porniţi de cum se ivesc zorii
Şi-un cântec jalnic se aude.
E-un cântec trist de bejenie
Ce-l cântă mereu an de an,
Şi-auzi povestea-n pribegie
Ce şi-o exprimă-n nostalgie
A vieţtii lor spre-un alt liman.
Peregrinând în cârduri mari
Zburând în unghi cutezător,
S-aşează-n faţă cei mai tari
La număr fiind deplini impari
Şi rup văzduhu-n pieptul lor.
În drumul lung, de obosesc,
Din frunte ei cedează zborul,
Şi rând pe rând se odihnesc
De pacea dulce şi-amintesc
Iar cântecul, le spune dorul.
Lăsând în urmă plaiuri dragi
Şi crânguri şi câmpii bogate,
Şi lunci înmiresmate-n fragi
Spre ele-aruncă priviri vagi
Prin glasuri triste-ndurerate.
Ştiind că-n final vor ajunge
Pe plaiuri calde, primitoare,
Unul în altul, se tot strânge
Voinţa lor nimic n-o frânge
Mai înde-aproape în zburare.
Continuând nainte drumul,
Prin ordine toti şi-armonie,
Au zborul egali pân-la unul
Fiind o pildă, cum niciunul
În faţă stând, nu vor să fie.
Prin graiul lor necunoscut
Ei se-nţeleg, şi-i o minune
N-al lor insinct ce-i neştiut
Cum ori şi care, îi priceput,
Prin disciplină, se supune.
Şi ca la sunetul de strune
Se strâng cu toţii-n repliere,
Iar cântecul, pare că spune
Că au trecut peste genune,
Că prin unire, prind putere.
Astfel, putut-au să reziste
Zburând prin lungi călătorii,
Mânaţi de doruri optimiste
Peregrinând mult să existe,
Supuşi la multe intemperii.
La gândul de a se-ntoarce
La pajişti dragi ce au lăsat
De-a le găsi în bună pace
Răzbate dorinţa de-a face
Atâta drum, în lung şi-n lat.
Prin viaţa lor tot peregrină,
Plecând şi revenind mereu
Ei săvârşesc calea deplină
Şi spun că-n ordinea divină
Instinct au dela Dumnezeu!
Flavius Laurian Duverna
