Intercer – Poezii si editoriale

 GÂNDURI PENTRU AZI
Tăcerea dimineților de toamnă îmi vorbește,
Prin cețuri groase soarele nu se ivește,
E zori de zi și zori de viață aș spune,
Că astăzi pentru mine-i zi de rugăciune.

Acum mulți ani, pe lume am venit
Și inima e viscerul ce viață a primit,
Doar Dumnezeu a hotărât când, cum și cât să bată,
În nici o rugă nu pot vărsa recunoștința toată.

Și eu sunt floare în grădina Lui Hristos,
Ar trebui să am un caracter frumos,
Dar sunt țepoasă, urâcioasă uneori,
Deși El m-a creat perfectă între flori.

E zori de zi, sunt singură și mă gândesc,
În singurătate cu Domnul eu vorbesc,
Chiar cețuri groase-n viață dacă sunt,
Nu-s singură, cu Domnu-s pe pământ.

Cât în grădină floare am să fiu,
Parfumul să-l împrăștii nu-i târziu,
De aceea cât pe lume eu trăiesc,
Lui Dumnezeu mereu îi mulțumesc.
Emilia Dinescu

CĂDERE
Timpul trece încetișor
Și eu pe picioare mor,
Mă usuc treptat, treptat,
Nu știu, Doamne, ce să fac,
Căci durerea m-a cuprins
Și păcatul m-a învins.
Emilia Dinescu

MELANCOLIA UNUI APUS DE SEPTEMBRIE
Privesc în lac, reflexie frumoasă,
Se oglindește ca un foc cerul senin,
Oricât aș fi de supărată, nu-s nervoasă,
Înalț o rugăciune și suspin.

E seară, umbre rătăcite cu soarele se duc,
În timp ce luna se ivește luminoasă,
Este târziu, e timpul să mă culc,
Aștept să vină Domnul și să mă ia acasă.
Emilia Dinescu

DINCOLO DE ORIZONTUL TOAMNEI
Dincolo de orizontul toamnei și mult mai sus de atât,
Dincolo de nori, în infinit e Dumnezeu, o spun chiar hotărât,
O spun cu pasiune și un dor ce-mi arde-n piept,
O spun în gura mare, în liniște nu am cum să aștept,
O spun în versuri, rime, provocări, orice nuanță,
Nu am să tac, exact un clopot vreau să fie poezia-n viață,
E harul meu, e modul meu de a vorbi de Dumnezeu,
Căci datorită Lui, azi sunt în viață eu.
Emilia Dinescu

GÂNDURI
Mi-e frică de cădere, sunt om și pot rata,
De aceea strig întruna, eu strig, nu mă uita,
În palma Ta, Hristoase, e scris numele meu,
Aș vrea metamorfoză să fie-n al meu eu.

De orice adiere mă tem, nu vreau să pic,
Privind covor de frunze, devin chiar melancolic,
Dar mă trezesc instant, un freamăt se aude,
Prin freamătul de frunze natura îmi răspunde.

Privesc cerul cu dor, doresc Hristos să vină,
Crepusculul de seară ne ia chiar din lumină,
Dar nu mă tem, avem crepuscul dimineața,
Crepusculul ne spune, s-avem mereu speranța.

Sunt om și am căzut la slabă adiere,
De lupt doar eu, degeaba, nu am nici o putere,
Dar strig la Dumnezeu, crepuscul de speranță,
Metamorfoză este, prin Domnul, a mea viață.
Emilia Dinescu

 PĂCATUL E GREU
Doamne, Dumnezeul meu,
Sufletul mi-e tare greu,
Eu prea multe am greșit
Și pe Tine te-am rănit.
Cad acum în rugăciune
Și te rog, fă o minune,
Șterge-mi Tu păcatul greu
Ce mă chinuie mereu,
Ia, Tu, Doamne, vina mea
Ce este așa de grea.
Doamne, multe ți-am greșit,
Tot pe mine m-au lovit,
Suferința mea e mare,
Sufletul e ca-n închisoare,
De păcat e apăsat
Și de vină subjugat.
Emilia Dinescu

E NOAPTE
E noapte,
Sunt șoapte,
În vis
E paradis,
În întuneric
E durere,
Lângă Tine
E plăcere.
Emilia Dinescu

CUGETARE DE TOAMNĂ
Stau în grădină, încă mai este brumă,
Toamna m-anunță, parcă vrea să spună,
E timpul ei, veșmânt de brumă, totul e acoperit,
Chiar dacă soarele de mult a răsărit.

Miros de crizanteme îmi vine din verandă,
Vântul adie lin, împrăștie pe stradă,
Miros de toamnă rece, privesc în luminiș,
Aștept să vină vara, o spun mai pe furiș.

Privesc un trandafir ce nu a înflorit,
Sub stratul gros de brumă un mugur e zdrobit,
Petalele au căzut și încălzesc pământul,
Privesc cum pe o petală o duce-n zare vântul.

Veșmânt de frunze moarte, culori de nedescris,
Simt multă împlinire, mă simt ca-n paradis,
Hristos va reveni, ne va lua acasă,
Suntem al Lui popor, suntem a Sa mireasă.
Emilia Dinescu

ÎN CAMERA DE SUS
În camera de sus poporul Tău se adună,
În lanțul rugăciunii și-n astă săptămână,
Venim uniți în rugă și vrem să-ți mulțumim
Că suntem încă liberi și încă mai trăim.

În harul Tău puternic dorim să ne ancorăm,
Îți cerem Duhul sfânt, pe baricade stăm,
Suntem vremelnici, Doamne, o umbră și atât,
Dar ne agățăm de Tine, căci nu vrem în mormânt.

Suntem doar tină, Tată, un praf fără valoare,
Căci fără Tine suntem un suflet care moare,
Dar dragostea Ta mare ne-a transformat în fii,
Ne-ai înfiat pe noi, suntem ai Tăi copii.

Ne-ai strâns din lumea mare în camera de sus,
Venim să stăm de vorbă, îți mulțumim nespus,
Deși nu ne cunoaștem, Tu ne cunoști pe noi,
Te rog să ne primești, suntem murdari și goi.

Ștafeta rugăciunii eu, iată, o preiau,
E timpul meu de veghe, în rugăciune stau,
Aduc în rugăciune doar vorbe ce-s mânjite,
Te rog să le sfințești, să le primești, Părinte.

M-așez să stăm de vorbă, privirea n-o ridic,
Eu știu că sunt murdară, dar vin și vreau să zic,
Îți spun ca unui Tată, vorbesc cu îndrăzneală,
Sfințește vorba mea, nu vreau doar trăncăneală.

Și listele le aduc, cu Tine eu vorbesc,
M-ai înfiat pe mine, de aceea îndrăznesc,
Aduc în rugăciune copiii ce au plecat,
Pe cei ce au fost cu Tine, dar mult s-au depărtat.

Sunt nume multe, Tată, copii ce-s rătăciți,
Îți cer să le vorbești, ei se cred fericiți,
Trimite Duhul sfânt, trimite-le mustrare,
Trimite-le blestem sau binecuvântare.

Tu îi cunoști prea bine, cunoști pe fiecare,
De aceea îndrăznesc să cer chiar încercare,
Tu știi mai bine, Doamne, ce este necesar,
Trimite-le ce vrei, să vină-n turmă iar.

Aduc bolnavii noștri, bolnavă sunt și eu,
E multă suferință, de multe ori e greu,
E timpul de pe urmă și boala s-a înmulțit,
Păcatul este groaznic, păcatul ne-a rănit.

Tu ești al nostru Medic, îți cer chiar vindecare,
Să treci cu bunătate, s-aduci și alinare,
E suferință multă, ne temem în durere,
Îți cerem vindecare, îți cerem mângâiere.

E timpul spre sfârșit, ne temem de furtună,
De aceea ne rugăm cât este vreme bună,
Venim uniți în rugă și cerem doar credință,
Te rog, cu a Ta milă, să ne dai biruință.

E secolul vitezei și s-a evoluat,
Chiar și păcatul, Tată, nu e numit păcat,
Bisericile-s goale, poporul se răcește,
Te rog, trimite Duhul, te rog, Tu ne trezește.

Suntem o grupă mică, suntem a Ta mireasă,
Te așteptăm pe nori, noi vrem să fim Acasă,
Trimite Duhul sfânt, vrem ploaia Ta târzie
Să vină, să ne ude, aceasta-i bucurie.
Emilia Dinescu

GOLICIUNEA TOAMNEI MELE
Vântul bate cu putere, frunza ramu-a părăsit,
S-a desprins, ca un covor pământul a învelit,
Vărs o lacrimă de spaimă, epifanie curată,
Cuvântul se întrupează, credința-i adevărată.

Mă simt goală, disperată, vulnerabilă, pustie,
Nu exagerez nimic, frunza în cădere știe,
S-a desprins și o să cadă, nu știe ce va veni,
Așa-s eu, ca o cascadă sentimentele porni.

Privesc goliciunea toamnei, pomii ce s-au dezbrăcat,
Mă simt goală și pustie,e timp doar de reflectat,
Toamna vieții m-a ajuns, ca și frunza mă desprind,
Mă agăț de Dumnezeu, în cădere vreau să-l prind.
Emilia Dinescu