1551. POEMUL SATULUI ROMÂNESC
Eu nu mai sunt copil, chiar fire albe am,
Dar am în amintire un loc, eu mă jucam,
Mi-aduc aminte bine de satul românesc,
De satul unde aș vrea și astăzi să trăiesc.
De casa bunei mele îmi amintesc mereu,
Icoană este buna, o port în pieptul meu,
Lumină mi-a adus, ea mult m-a sfătuit,
Așa era bunica, eu știu că m-a iubit.
Sunt case vechi în sat, cu țiglă sau șindrilă,
De cărămidă arsă sau doar paie și tină,
Sunt case cu pridvor sau o intrare mică,
Și-n fiecare casă așteaptă o bunică.
Pe drumul prăfuit și-n „rât” noi ne jucam,
Iar seara la mătușa cu toții alergam,
Mâncam pâine fierbinte, lipii făcute bine,
Și apă din fântâna cea bună, i se spune.
Apoi cu cana în mână la rând ne așezam,
Și laptele, cu spumă, muls proaspăt îl sorbeam,
Că îl mulgea chiar bunul când ciurda se întorcea,
El îl mulgea în cană, iar nouă ne plăcea.
Chiar dacă mama mea de sat s-a depărtat,
A luat satul cu ea, povești ne-a depănat,
Când eu vorbesc de sat, a fost cândva comună,
Azi o comunitate cu inima prea bună.
În satul românesc mereu va fi iubire,
Căci oamenii sunt buni, au dragostea-n privire,
Ei nu au mult pe masă, împart cu bucurie,
Chiar dacă sunt săraci, ei au mărinimie.
Lumină vei găsi în sat dacă te duci,
Lumină și căldură în suflete de prunci,
Iar în pridvor va fi mereu câte o bătrână,
Să îți dea mângâiere din inima ei bună.
E vorba de un sat puțin mai special,
Dar este chiar aievea, este un sat real,
De vreți să-l vizitați, vă dau adresa acum,
Este mai sus de Mureș, stați jos și eu vă spun.
E satul ce-l iubesc, Oroiu se numește,
De ajungeți pe la Band, puțin mai sus el este,
E satul românesc, e satul mamei mele,
Îl voi purta în suflet până voi pleca la stele.
Emilia Dinescu
