Intercer – Poezii si editoriale

GÂNDURI
Cel mai fragil moment, mi-aduc aminte,
E chiar acel când cineva te minte,
Ești pustiit, golit în mod sălbatic,
Ce a fost pe roze, totul e zadarnic,
Și nu mai ai nici orizont, nici o speranță,
Nu vrei să lupți, nu ai nici chef de viață.

S-au ruginit în toamnă trandafirii
Și ai închis demult ușa iubirii,
Nu din virtute, nici din egoism,
Nu este vorba nici de eroism,
Așa ai hotărât și e mai bine,
O clipă-ți trebuie, să te găsești pe tine.

Era doar toamnă, toamnă este acum,
Eu m-am schimbat, în bine, nu oricum,
Privesc la orizont, trecutul am uitat,
Tot răul eu de mult am îngropat,
Și n-o consider o virtute, ci ceva normal,
Căci viața e frumoasă când n-o trăiești banal.

S-au ruginit în toamnă trandafirii,
Și e frumos, deschid ușa iubirii,
Iubesc, nu e fragil, e numai puritate
Și știu că de acum pe roze vor fi toate,
Căci orizontul meu mult s-a schimbat,
L-am cunoscut pe Hrist’, l-am acceptat.
Emilia Dinescu

FILE DE TOAMNĂ, FILE DE POVESTE
File de toamnă, file de poveste,
Încerc în vers să vă aduc o veste,
Nu sunt prea învățată, îmi place să citesc
Și merg la bibliotecă, citind eu simt că cresc.
Mi-ar fi plăcut să nu fiu de aici, din alte emisfere,
Mi-ar fi plăcut să fiu chiar din trecut, din alte ere,
Căci în contrast cu astăzi, lumea de mai demult,
M-ar fi încântat și mi-ar fi plăcut mult.
Nu am nimic cu nimeni, trăiesc în lumea mea
Și când e echinocțiu, mai am de spus ceva,
M-aplec și scriu pe iarbă prin chiciurii de brumă,
Cu degetul apăs ca să rămână urmă.
Aș vrea să las iubire, pe unde trec mereu,
Că lumea e săracă, fără iubire-i greu,
În emisfera mea aș vrea să te primesc,
Despre iubirea sfântă mereu să îți vorbesc.
Emilia Dinescu

ÎN CAMERA DE SUS
E timpul rugăciunii, ștafeta am preluat,
În camera de sus eu iată, am intrat,
E timpul meu de rugă, e timp de adorare,
Aș vrea să mulțumesc, chiar pentru încercare.

Sunt întristată tare, dar știu că Domnul plânge,
Că vin vești de războaie, se varsă prea mult sânge,
Sunt întristată tare, de veștile ce vin,
E prea multă durere, e moarte și suspin.

Avem Sfânta Scriptură, ne spune ce va fi,
Noi știm că este scris, noi știm ce va veni,
Da, veștile nu-s bune, va fi necaz, teroare,
Necazul ce va fi, este numit cel mare.

Ne temem, ne e frică, dar ne și bucurăm,
Noi stăm în așteptare, pe Hrist’ îl așteptăm,
Da, veștile sunt sumbre, Scriptura se împlinește,
Curând vom merge acasă, El, Mirele sosește.

Suntem mireasa Lui, nu vrem să adormim,
Îți cerem Duhul sfânt, simțim că ațipim,
Vrem să ne umpli lampa, în cale să-ți ieșim,
Cu imnuri, osanale, dorim să te primim.

Suntem laodiceea și suntem căldicei,
Suntem exact așa cum știm că nu ne vrei,
Îți cerem Duhul sfânt cât este încă har,
Vrem ploaia Ta târzie, o așteptăm ca dar.

Suntem o turmă mică, dar stăm în rugăciune,
Chiar dacă nu ne știm, ne știm numai pe nume,
Tu ne cunoști pe noi, ne ști pe fiecare,
Te rog, ne însoțește și nu ne da încercare.

Când încercarea vine, ajută-ne să stăm,
Să stăm pe metereze, mai mult să ne rugăm,
Nu ne lăsa, în luptă te rog, să ne însoțești,
Noi știm că e sfârșitul și acum ne șlefuiești.

Trăim în lume, Tată, ades ne murdărim,
Noi vrem să facem bine, dar iată, că greșim,
Ajută-ne să fim atenți și vigilenți,
Să nu greșim cu voia, noi vrem ca să ne ierți.

Tu ai murit pe cruce în locul tuturor,
Acel care te acceptă, îi ești Mântuitor,
Eu te accept, Isuse, te accept cu bucurie,
Te rog, să-mi ștergi păcatul și vina chiar și mie.

Aștept să se împlinească exact ce am citit,
E timpul de pe urmă și suntem la sfârșit,
Ajută-mă să fiu o schelă către Tine,
Să fac lucrarea Ta prin fapte, dar și-n rime.

Eu sunt neînsemnată, dar Tu mi-ai dat valoare,
Ajută-mă să fac mereu a Ta lucrare,
Sunt mulți ce stau în beznă și nu cunosc Cuvântul,
Dar își pun întrebarea, cât mai ține pământul.

E multă răutate, e multă viclenie,
Noi știm că și mai multă de acum o să cam fie,
Vom sta în rugăciune atât cât vom trăi
Și vrem prin cânt și fapte de Tine a grăi.

În camera de sus nu știm cât vom mai sta,
Dar este libertate și noi vom profita,
Chiar dacă-i virtual, noi ne luăm de mână,
Poporul stă în rugă și încă se adună.

Curând se va încheia, sfârșitul va veni,
Dar știu că tot de mână, în cer ne-om întâlni,
Până atunci ștafeta de rugă o predau,
Dar vreau să stau de veghe, cu Tine vreau să stau.

Închei timpul de rugă, dar nu închid rugăciunea,
Mă voi ruga mereu, căci ruga e minunea,
Mă voi ruga fierbinte și sper să nu greșesc,
Dar vreau să stau în rugă cu Tatăl meu ceresc.

Doresc în veșnicie, doresc și pentru tine,
De aceea tot vorbesc și spun că Domnul vine,
Să ne întâlnim în cer, doresc cu ardoare eu,
Te rog, te pocăiește, te roagă-n dreptul meu.
Emilia Dinescu

 JUDECATA
Cât aș vrea să pot spune că eu nu-s vinovată,
Dar parcă mă văd într-o sală mare de judecată,
Eu sunt prinsă în lanțuri și sunt încătușată,
Sunt prinsă de păcate, dar sper să fiu salvată,
Căci a început procesul, instanța se pronunță,
Aprodul se ridică, pedeapsa mi-o anunță:
-Tu ești o păcătoasă, n-am milă și îndurare,
Meriți să fi închisă, ani mulți în închisoare
Sau chiar mai rău de atât, să fi chiar omorâtă,
Pedeapsa-i meritată și nimeni nu te ajută.
O ușă se deschide și intră în sala mare,
Un om ce parcă poartă o vină în spinare,
Se apropie de juriu, jurații îl privesc,
Ridică a Sale palme și urmele zăresc,
Acolo, văd în palme că este și al meu nume:
-Eu m-am jertfit pe Mine, să te salvez pe tine,
Pedeapsa ți-este ștearsă, Eu crucea am purtat,
Tu poți să pleci, pe cruce pe tine te-am salvat,
Nu mai ești păcătoasă, nici vină nu mai ai,
Căci ai avut credință și ai un loc în rai.
Da, aș pleca în rai cu Domnul meu iubit,
Da, voi pleca în rai, căci El mult m-a iubit.
Emilia Dinescu

GÂNDURI
Eu sunt născută toamnna, e timp de meditat,
E timp de mulțumit, o toamnă-n dar mi-a dat,
E timp de rugăciune, mai mult ca oricând, ,
E timp de adorare, nu vreau să-l trec plângând.

Eu nu mă cred om nobil, eu nu mă cred om sfânt,
E doar călătorie ce fac pe acest pământ,
Dar vreau să dovedesc că Domnul m-a înfiat
Și încerc s-aduc roade, prin vers, neîncetat.

E toamnă și mă bucur când rodul îl culeg,
Când stau lângă copac, nu știu ce fruct s-aleg,
De multe ori afară un fruct pare frumos,
Însă înăuntru este putred și viermănos.

La fel pot fi și eu, un nobil poleit,
Dar Domnul mă cunoștea și știe că-s greșit,
De aceea lupt cu mine, aș vrea să nu greșesc
Și cât mai des în rugă, cu drag, eu poposesc.
Emilia Dinescu

PARFUM DE TOAMNĂ ȘI DE CERCETARE
Parfum de toamnă, parfum de fericire,
Andante cântă frunzele când cad, despre iubire,
Mireasmă de împlinire cu iz de cercetare,
E timp solemn, e timp de îndreptare.

Exact cum numărăm recolta și facem un bilanț,
Ca să vedem de am câștigat, de a rămas vreun sfanț,
Așa, cu gândul istovit, să ne îndreptăm spre noi
Și cu conștiința noastră să facem un război.

Tenebră este viața, cu iz de mortăciune,
Căci omul se confruntă cu multă stricăciune,
Dar credem cu tărie, suntem recolta Lui,
Andante vom fi strânși ca grâna cerului.
Emilia Dinescu

ÎN CAMERA DE SUS
E seară minunată, în camera de sus,
Ne-am strâns, știm că ne așteaptă al nostru Domn Isus,
Venim să stăm de vorbă, așa cum am promis,
Atunci când am răspuns, pe liste ne-am înscris.

Nu suntem vrednici, Doamne, suntem murdari, greșiți,
Dar iată-ne, la rugă, în lanț suntem uniți,
Nu avem nici un merit, nu merităm nimic,
Dar știm că stăm de vorbă cu cel mai bun Amic.

Așa cum suntem, Doamne, venim, îți mulțumim,
Prin harul minunat noi știm că ne întâlnim,
E timpul meu de rugă și vin, o păcătoasă,
Eu vin la rugăciune, sunt tare bucuroasă.

Sunt bucuroasă, Doamne, că știu că te întâlnesc,
Acestă bucurie, mereu eu o primesc,
Începem săptămâna cu lanț de rugăciune,
Venim uniți în rugă, avem multe a spune.

Venim să-ți mulțumim, îți mulțumim fierbinte,
Că-n ciuda răzvrătirii, Tu tot ne ești Părinte,
Prin harul minunat Tu ne-ai adus aici,
Din glod și din mocirlă mereu Tu ne ridici.

Suntem poporul Tău, suntem ai Tăi copii,
Ne-ai strâns aici, în rugă suntem uniți ca snopii,
Venim uniți ca unul și strigăm într-un glas,
E timpul rugăciuni, acum e al meu ceas.

E ceasul meu de rugă și-n cameră am venit,
Sunt bucuroasă tare, acum te-am întâlnit,
Îți mulțumesc, Părinte, că nu mai sunt orfană,
M-ai înfiat, sunt fiică, nu sunt doar o persoană.

Aduc la rugăciune și listele ce-s scrise,
Sunt nume multe, Tată, de boală sunt atinse,
Eu fiecare nume cu lacrimi îl rostesc,
În dreptul suferinței eu plâng, nu mă opresc.

E multă suferință, sunt mulți bolnavi ce zac,
E greu când e durere, eu nu știu ce să fac,
Dar mă încred în Tine, ești Medicul suprem,
Și știu că-n brațul Tău, noi alinați suntem.

Cu inima zdrobită mă rog, și eu sunt mamă,
Aduc la rugăciune copiii, Tu îi cheamă,
Te rog să-i chemi, Isuse, te rog să le vorbești,
Din neagra rătăcire, te rog să îi trezești.

Sunt nume multe, Tată, pe toate le rostesc,
Eu stau la rugăciune, mă rog și îndrăznesc
Să-i pun în brațul Tău, să-i las în voia Ta,
Îți cer doar pocăință, îți cer, nu îi uita.

Mă rog pentru acei ce au ascultat Cuvântul,
Pentru acei ce-ncheie botezul, legământul,
Trimite Duhul sfânt, să stea doar lângă Tine,
Noi știm că el, satana doar cu ispite vine.

În rugăciunea mea acum îi amintesc
Pe toți misionarii,pe cei ce te slujesc,
Ajută-i să vorbească, vorbește Tu prin ei,
Ajută-i să lucreze până acasă îi iei.

Te rog, pentru acei ce au plecat departe,
Să împrăștie Cuvântul în zone ce-s uscate,
În zone multe, Doamne, Cuvântu-i interzis,
Dar ei se aventurează să spună ce e scris.

Eu stau în rugăciune și încă îndrăznesc
S-aduc în rugăciune, să spun ce îmi doresc,
Doresc ca veșnicia să o petrec cu Tine,
Dar vreau să înțeleagă și cei de lângă mine.

De aceea eu mă rog pentru orașul meu,
Să nu stea-n adormire, că Tu ești Dumnezeu,
Mă rog ca doar Cuvântul să fie cercetat,
Să se trezească, Tată, și cei ce te-au uitat.

E timpul de pe urmă și vrei ca să lucrăm,
Îți cerem Duhul sfânt, uniți în rugă stăm,
Vrem ploaia Ta târzie, dorim cerul, fierbinte,
Venim în rugăciune, te rog să iei aminte.

În dreptul meu acum îți cer eliberare,
Eu vreau eliberate de vina mea cea mare,
Îți cer cu stăruință să îmi vorbești mereu,
Să nu mă lași să cad, te am ca Dumnezeu.

Îți mulțumesc că ruga ce o spunem, o asculți,
Venim la rugăciune, lângă altar, desculți,
Îți cerem să sfințești cuvântul ce-l rostim,
Și vrem cu adevărat ca să ne pocăim.

Nu vrem ca alergarea să fie zadar,
Vrem ploaia Ta târzie cât încă este har,
Vrem să ne însoțești în alergarea noastră,
Să ne ajuți să vrem doar zarea cea albastră.
Emilia Dinescu

RETROSPECTIVĂ
Privesc în viața mea, nu-mi plâng de milă, nu bocesc,
Dar stau pe gânduri, câteodată aș vrea pe mine chiar să mă răstesc,
Da, asta-i viața, că e rea sau bună, eu doar îi mulțumesc,
Din suflet mulțumesc doar Tatălui divin, eu asta îmi doresc.

Necazul ca o stâncă de mică m-a atins,
Dar stânca a crăpat, doar Tatăl a învins,
Prin stânca de durere mereu m-a ridicat,
Deși nu am putere, mereu El m-a salvat.

Nu spun că nu am plâns, nu spun că n-am clacat,
Dar chiar de a fost stâncă, necazul a plecat
Și m-a lăsat să cresc, să mă strecor prin greu,
Îi mulțumesc că-s bine, eu am un Dumnezeu.

De multe ori în viață, te lupți să reușești,
Dar de nu luptă Domnul, tu, singur, cam greșești,
El este Stânca vieții, tu doar un muritor,
Un muritor nemernic de nu ai Salvator.
Emilia Dinescu

MINUNEA DE A MAI SIMȚI O TOAMNĂ
Roșesc, sunt rușinată, căci multe toamne am prins,
Deși n-am meritat, păcatul m-a învins,
Exact cum cade frunza, așa eu am căzut,
Nu am simțit durere și multe am mai făcut.

În viață-s călătoare și doar călătoresc,
Călătorind, se pare, în multe cam greșesc,
Privesc în urmă acum, regret câte am greșit,
Dar iată, încă o toamnă în dar mi-ai dăruit.

E toamnă, e frumos, pământul s-a îmbrăcat
În mantie de frunze, de ger e protejat,
Mirosul diafan, gutuie aburindă,
Eu stau și savurez mirosul chiar în tindă.

E liniște deplină, doar vântul molcom bate
Și-n adierea lui o frunză-n ram se zbate,
Așa este și viața, se zbate când e vânt,
Îți mulțumesc, Hristoase, mă ții pe acest pământ.

Eu nu am meritat o toamnă să mai prind,
De aceea mulțumirea în versuri o cuprind,
Sunt călătoare, Doamne, eu doar călătoresc,
Aștept să vină clipa, pe nori să te întâlnesc.
Emilia Dinescu

RĂMÂNE… MÂNGÂIEREA…
Un strigăt de ajutor, de neputință cruntă,
Un strigăt în tăcere, doar cerul să-l audă,
Eu mă confrunt cu mine, nu-mi place ce zăresc,
Prea multă neputință, zadarnic mă zoresc.

Eliberat de mine mă plimb, sunt agitat,
La fel ca și copacii și eu sunt dezbrăcat,
Exact ca frunza moartă ce șade la pământ,
Cu toată a mea mândrie mă simt un om înfrânt.

O confruntare amară, dar foarte necesară,
Se întâmplă anual, când viața dă să piară,
Natura amorțește, nu moare, va învia,
La fel e și cu omul și cu evlavia.

Un strigăt de speranță, de acum promit, să fie,
Îți cer să-mi iei mândria, să-mi dai smerenie,
Mă simt eliberat de tot ce-i neputință,
Nimic nu e zadarnic, atunci când ai credință.
Emilia Dinescu