Intercer – Poezii si editoriale

Cântarea Originii

Doamne, eu în mâna Ta
De Olar şi Meşter Mare,
Am fost lutul ce-aştepta
Să-i dai formă şi suflare!

Tu din lut m-ai plămădit,
O! Şi ce minunat sunt eu,
Astfel cum m-ai întocmit
Ca un fiu de Dumnezeu!

Dacă răul mă-mpresoară
Şi mi-a întinat veşmântul,
Prin ploaia de primăvară
Tu adăpi şi uzi pământul!

Viaţa astfel progresează
Rod al ploii, în revenire;
Fiind simbolul ce-nviază
Dorinţi sfinte, prin iubire.

Căci lumina vieţii-mi eşti
Şi întuneric, de e-n mine,
Prin Dragoste-l risipeşti,
Statornic stau lângă Tine!

Stâncă tare, de-adapost
Singur mijloc de scăpare,
Peste vremi, tărie ai fost
La ai Tăi urmaşi salvare!

Forţă, în vastul Univers
Ca Dumnezeu protector,
Tu le ţii pe toate-n mers
Cu mâna-Ţi de Creator!

Şi Tu îmi eşti şi Păstorul
Ce mă poartă, la păşuni,
Noaptea eşti ocrotitorul
Chiar de bântuie furtuni!

Eşti şi soare, eşti şi scut
Care-n slavă şi îndurare,
Peste mine acum ai vrut
Să reverşi, iubirea mare!

O, Arhitect al vieţii mele,
Sunt făptura, ce-ai creat,
Şi în juru-mi mii de stele
Cu-ai Tăi fii le-ai adunat!

Şi-n scumpa lor bucurie
Într-un glas au izbucnit,
‘Nălţând voci de veselie
Că din lut, Tu m-ai zidit!

Şi prin toată creaţiunea
Dragostea nemărginită,
Era scumpă, în raţiunea
Lumilor, de-a fi slăvită.

Flavius Laurian Duverna

Cântecul de jale al profetului Amos

(Cuprinde Amos 5,1-9.)

A căzut, şi nu se va mai ridica, fecioara lui Israel!
Stă trântită la pământ, şi nimeni n-o ridică, de fel!
Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, celor mari:
Cetatea, care scotea la luptă o mie de oameni tari,

Nu va rămânea decât cu o sută în ziua primejdiei;
Şi cea care scotea o sută de oameni sperând în ei,
Nu va rămânea decât cu zece, căci vitejii s-au dus
Şi din casa lui Israel, puterea măreţiei lui a apus!

Căci aşa vorbeşte, Domnul, pentru casa lui Israel:
Căutaţi-Mă, şi veţi trăi, nu mai cautaţi către Betel,
Nu vă mai duceţi la Ghilgal să-ntrebaţi de fericire
Nu mai treceţi pe la Beer Şeba să căpătaţi ocrotire,

Căci Ghilgalul, va fi adus cu repeziciune, la robie
Şi Betelul va fi nimicit, şi nu va mai avea bucurie;
Căutaţi pe Domnul, căutaţi-L de-ndată şi veţi trăi!
Temeţi-vă, ca nu cumva, să înceapă focul a curăţi,

Casa lui Iosif! Şi focul acesta, s-o mistuie arzând,
Fără să fie cineva la Betel, să dea ajutor stingând.
Voi cei care prefaceţi la judecată dreptul în pelin,
Şi călcaţi dreptatea în picioare, ca băutorii de vin!

Domnul a făcut Pleiadele şi Orionul cel luminător,
Şi preface întunericul în zori, El, Domnul creator,
Iar ziua în noapte neagră în puterea Lui cea mare!
El chiamă apele mării, şi vin rapid cu-nvolburare,

Şi le varsă peste fiii oamenilor pe faţa pământului.
Domnul, Cel Creator şi Puternic este Numele Lui!
El aduce ca fulgerul prăpădul, peste cei puternici,
Aşa că nimicirea, vine peste cetăţui acum de veci!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea Viei alese.

(Cuprinde Isa. 27, 3-5.)

Eu, Domnul, Dumnezeu, sunt păzitorul ei,
Şi o ud în fiecare clipă-n ploaia dragostei;
Eu o păzesc, zi şi noapte-n grija cea mare
Ca să nu fie vătămată, în plină dezvoltare.

N-am nici-o mânie, asupra viei Mele alese!
Dar dacă voi găsi mărăcini si spini la mese,
Voi merge împotriva lor la luptă necruţător
Şi-i voi arde de-ndată într-un foc mistuitor!

Afară numai, dacă se vor întoarce, la greu,
Şi vor căuta cu toţii de grabă ajutorul Meu,
Dacă vor căuta ocrotirea-Mi, şi-o vor dori,
Şi vor face pace cu Mine, spre a-i mântui!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea proorociţei Debora

(Cuprinde Jud. 5. 2-31.)

Nişte căpetenii brave, s-au pus în fruntea poporului în Israel,
Şi tot poporul s-a arătat gata de luptă, şi cu curaj în acest fel.
Binecuvântaţi pe Domnul! Ascultaţi Împăraţi! Voi cânta Lui!
Luaţi aminte, domnitori! Voi cânta, da, voi cânta Domnului!

Voi cânta din alăută, da, voi cânta din alăuta mea Domnului!
Doamne, când ai ieşit din Seir venind din câmpiile Edomului,
Când ai plecat, pământul s-a cutremurat şi cerurile au picurat,
Iar norii, cei încărcaţi de ape, din plin pe pământ le-au turnat.

Înaintea mărirei Domnului, munţii cei puternici s-au mişcat,
Înaintea Dumnezeului lui Israel, şi Sinaiul pe loc s-a clătinat.
Pe vremea lui Şamgar şi vremea Iaelei, cărările erau pustiite,
Drumurile erau toate strâmbe, călătorii apucau pe căi greşite.

Căpeteniile erau fără putere în Israel, nu aveau nici-o putere,
Până când m-am ridicat eu, Debora, să trecem peste durere,
Până m-am ridicat eu, ca o mamă, cea mai sinceră din Israel,
Căci Israel îşi alesese alti dumnezei; se-afla singur, singurel.

Atunci războiul era la porţi dar pretutindeni nu vedeai de fel
Nici suliţă nici scut, la patruzeci de mii de oameni din Israel;
Inima mea se îndrepta spre căpeteniile care toate s-au arătat
Gata să lupte. Binecuvântaţi pe Domnul, căci El ne-a ajutat!

Toţi, care călăriţi pe măgăriţe albe, şi care şedeţi pe covoare,
Şi voi, ce umblaţi pe drum, cântaţi cu arcaşii din adăpătoare!
Cântaţi cu glas tare binefacerile Domnului, ale ocrotirii Sale!
Şi poporul Domnului s-a pogorât la porţi aşezându-se în vale.

Trezeşte-te, trezeşte-te, Debora! Trezeşte-te, şi fă o cântare!
Scoălă-te, Barac, şi adu-ţi vitejii de război, care mai de care!
Atunci, rămăşiţa din poporul adunat, a biruit pe cei putenici,
Domnul mi-a dat biruinţa asupra celor viteji cu cei cucernici.

Din Efraim au venit locuitorii lui Amalec, pregătiţi de luptă,
După tine a mers Beniamin în oştirea ta dovedind că ascultă,
Din Madian au venit căpeteniile să ajute şi să te sprijinească,
Şi din Zabulon cârmuitorii într-un suflet cu elan să slujească.

Mai marii lui Isahar au fost într-un gând, luptând cu Debora,
Şi Isahar a venit după Barac la acea mare-ntâlnire a tuturora,
A fost trimis pe urma lui în vale, pentru a afla acolo lămuriri
Unde s-au strans. La paraiele lui Ruben au fost mari hotărâri!

Pentruce ai rămas, la marea frământare în mijlocul staulelor?
În loc să cobori la luptă, ţi-a plăcut să auzi behăitul turmelor?
La pâraiele lui Ruben, printre căpetenii mari au fost sfaturile,
Căci Israel era înconjurat de vrăjmaşi mulţi din toate laturile.

Galaadul, de dincolo de Iordan, şi-a părăsit repede locuinţa;
Pentru ce a stat Dan pe corăbii şi el nu şi-a dovedit credinţa?
Aşer a stat pe ţărmurile mării şi s-a odihnit în limanurile lui,
Pe când Israel era la grea cumpănă; de el nu-i păsa nimănui.

Zabulon este un popor ager, care a înfruntat moartea-n pustie
Şi Neftali, de asemenea, viteaz pe toate-nălţimile din câmpie,
Împăraţii au venit şi s-au luptat cu râvnă împotriva Domnului,
Atunci, s-au unit cu toţii, războindu-se, împotriva Canaanului.

La Tanaac, la apele Meghido, n-au luat nici pradă nici argint,
Din ceruri se luptau, de pe cărările lor, stelele roşii strălucind,
Se luptau împotriva lui Sisera, până ce pârâul Chison i-a luat,
Pârâul din vremurile străvechi, pârâul care pe toţi i-a înnecat.

Suflete, calcă-’n picioare pe viteji! Copitele cailor au răsunat
De goana năbădăioasă a celor războinici, care-au mai scăpat;
Blestemaţi pe Meroza, cu glasul tare, a zis Îngerul Domnului,
Blestemaţi, blestemaţi! Să fie blestem peste toţi locuitorii lui!

Căci n-au venit în ajutorul Domnului să vadă cum e sfârşitul.
Binecuvântată să fie între femei, Iaiel, a lui Heber, Chenitul!
Binecuvântată să fie ea între femeile care în corturi locuiesc!
El a cerut apă, dar ea i-a dat lapte, şi unt în pahar împărătesc.

Cu o mână a luat ţăruşul, în cea dreaptă ciocanul lucrătorilor
A lovit pe Sisera şi i-a despicat capul înainte de ivirea zorilor,
I-a sfărmat şi străpuns tâmpla. Şi el a căzut, şi a rămas culcat,
S-a ghemuit, şi la picioarele ei căzut, acolo, sfârşitul şi-a dat.

Pe fereastră, prin zbrele priveşte mama lui Sisera şi ea strigă:
Pentruce vin carăle aşa de-ncet? Pentruce zăboveşte să vină?
Cele mai înţelepte dintre femei răspund, dar nu o mulţumesc,
Şi ea îşi răspunde: Negreşit, c-au găsit pradă şi o împărţesc!

O fată, două fete, şi pentru Sisera,…o pradă de haine vopsite,
Pradă de haine vopsite şi cusute la gherghef,…gata pregătite,
Două haine vopsite şi cusute de pus pe grumazul biruitorului,
Dar a pierit! S-a dus toată lauda şi toată faima-nvingătorului!

Aşa să piară Doamne ca Sisera, toţi acei ce-Ţi sunt vrăjmaşi,
Vrăjmaşii Tăi, Doamne, să se bucure c-au biruit, să nu-i laşi!
Dar cei ce Îl iubesc, sunt ca soarele, când pe faţa pământului
Luminează şi încălzeşte totul, când el se arată, în puterea lui.

Flavius Laurian Duverna

Cântarea lui David

(Cuprinde 2 Sam. 22. 2-51.)

Domnul este stânca mea tare, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu!
Dumnezeu este stânca mea; la El găsesc un loc de adăpost,
El e scutul meu şi puterea care mă mântuieşte din primejdii,
Turnul meu cel înalt şi scăparea mea, întotdeauna El a fost!

Mântuitorule! Tu mă scapi de silnicie! Eu chem pe Domnul
Cel vrednic de laudă, căci sunt izbăvit de toţi vrăjmaşii mei,
Căci valuri ale morţii, mă prinseseră şi mă înspăimântaseră,
Legăturile mormântului mă înconjuraseră, fulgerând scântei.

În stâmtorarea mea am chemat pe Domnul Dumnezeul meu
Din locaşul Lui El a auzit glasul, care-a ajuns la urechile Lui,
Atunci pământul s-a cutremurat, şi s-a clătinat mişcându-se,
Temeliile cerului s-au mişcat, prin puterea mare-a Domnului.

Ele s-au zguduit, pentrucă se mâniase din cauza fărădelegii,
Fum se ridica din nările Lui, şi-un foc mistuitor din gura Lui,
Cărbuni aprinşi ţâşnea din ea; a plecat cerurile şi s-a pogorât,
Şi un nor gros avea sub picioare plutind în largul văzduhului.

Călărea pe un heruvim, şi zburând venea pe aripile vântului,
Era încojurat cu întunericul, şi când mergea din loc în alt loc,
Era încojurat cu grămezile de ape, cu nori întunecoşi, şi grei,
Din strălucirea ce era înaintea Lui, scânteiau cărbuni de foc.

El a tunat din ceruri. Cel Prea Înalt a facut să-I răsune glasul,
A aruncat săgeţi şi a risipit pe cei vrăjmaşi în bătaia vântului,
A aruncat fulgerul, i-a pus pe fugă, şi fundul mării s-a văzut,
Temeliile lumii au fost descoperite prin mustrarea Domnului.

De vuietul suflării nărilor Lui, toate s-au clătinat din locul lor
El Şi-a întins mâna Lui din înălţime; El m-a apucat şi mă ţine,
M-a scos din apele cele mari, m-a izbăvit de protivnicul meu
Cel puternic, de vrăjmaşii mei, care erau mai tari decât mine.

Ei mă prinseseră în ziua strâmtorării mele, dar Domnul, care,
A fost sprijinitorul meu, m-a scos la locul larg, ca din zăbrele,
El m-a mântuit, pentrucă mă iubeşte. Domnul mi-a răsplătit,
După nevinovăţia mea, mi-a dat, după curăţia mâinilor mele.

Căci am păzit căile Domnului şi nu m-am făcut vinovat deloc
Faţă de căile Dumnezeului meu. Păstrez toate poruncile Lui,
Ele au fost înaintea mea, şi dela legile Lui nu m-am depărtat,
M-am păzit de fărădelegea mea, fără vină-naintea Domnului.

De aceea, şi Domnul mi-a răsplătit nevinovăţia mea pribeagă,
După curăţia mea înaintea Lui. Cu cel bun, Doamne eşti bun!
Cu omul drept, te porţi după dreptate. Cu cel curat, eşti curat,
Cu cel îndărătnic, te porţi după îndărătnicia lui, de om nebun.

Tu mantuieşti pe poporul care se smereşte, şi cu privirea Ta
Scobori pe cei mândri. O! Da, Tu eşti lumina mea în loc arid,
Domnul luminează întunericul meu. Şi cu Tine mă năpustesc
Asupra unei oşti înarmate. Cu Dumnezeul meu sar peste zid!

Căile Domnului sunt desăvârşite, Cuvântul Său este curăţit,
El este un scut pentru toţi cei ce caută adăpost în El şi tărie,
Căci cine este ca Dumnezeu, afară de Domnul cel puternic?
Şi cine este o stâncă, afară de Domnul nostru, pentru vecie?

Dumnezeu, este cetăţuia mea cea tare, cel ce mă călăuzeşte,
El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor, ce puii-şi cheamă,
Şi El mă aşează pe locurile cele mai înalte şi mă povăţuieşte,
Îmi deprinde mâinile la luptă şi braţele-ntind arcul de aramă.

Tu-mi dai scutul mântuirii Tale; ajung mare în bunătatea Ta!
Lărgeşti drumul sub paşii mei, şi nu mi se clatină picioarele,
Urmăresc pe vrăjmaşii mei, nu mă întorc pân nu-i nimicesc,
Îi nimicesc, îi zdrobesc, nu se scoală, cad sub privirile mele.

Tu mă-ncingi cu putere pentru luptă, răpui pe protivnicii mei,
Faci pe vrăjmaşii mei să dea dosul înaintea mea şi-i nimicesc,
Pe cei ce ma urăsc. Caută în jurul lor, şi nu-i cine sa-i scape,
Strigă la Domnul, dar nu le răspunde, şi îndată, se prăbuşesc.

Îi pisez ca pulberea pământului, îi zdrobesc, îi calc în picioare
Ca noroiul pe uliţe. Mă scapi de neînţelegerile poporului meu,
Mă păstrezi drept căpetenie a neamurilor, care mă vor asculta,
Un popor pe care nu-l cunoşteam, îmi e supus înainte, mereu.

Fiii străinului mă linguşesc, mă ascultă la cea dintâi poruncă,
Fiii străinului leşină dela inimă, tremură când ies din cetăţuie,
Trăiască Domnul, şi binecuvântată să fie Stânca mea veşnică!
Înălţat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii care paşii mi-i suie!

Dumnezeu este răzbunătorul meu, care îmi supune popoarele,
Cel care mă face să scap de vrăjmaşii mei, de cei prigonitori,
Mă izbăveşte de cel asupritor, care mă urmăreşte necontenit
El mă aşează prin bunavoinţa Sa, printre cei mari şi biruitori!

De aceea, Te voi lăuda printre neamuri Doamne, şi voi cânta
Spre slava Numelui Tău! Harfa-mi va răsuna-n laude-ntruna!
El dă mari izbăviri împăratului Său arătand milă unsului Său,
Lui David şi seminţiei lui după el, şi la urmaşii lui totdeauna!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea întâia a lui Moise

(Cuprinde Ex.15.1-19)

Voi cânta Domnului, pentru slava care Şi-a arătat:
Atunci când a năpustit în mare, pe cal şi pe călăreţ;
Domnul, El este tăria mea, pentrucă El m-a salvat
Şi-am găsit ocrotire, în numele Său Sfânt şi măreţ!

El este temeiul sacru, al cântărilor mele de laudă,
El este Dumnezeul meu, ce în triumf m-a eliberat;
Pe El îl voi înălţa şi-L voi preamări, ca să se audă,
Pe oriunde voi merge, de mâna Lui veşnic purtat!

Domnul din cer, este un războinic viteaz şi puternic,
Numele Lui este Domnul, neschimbător din vecie,
Şi El a aruncat în mare, carăle Faraonului excentric,
Luptătorii lui aleşi, au fost înghiţiţi de Marea Roşie.

I-au acoperit valurile mării, şi li s-a stins mărinimia,
În fundul mării, ei s-au pogorât, şi marea s-a potolit.
Dreapta Ta, Doamne, şi-a făcut deplin vestită tăria;
Mâna Ta dreaptă, Doamne, pe vrăjmaşi i-a zdrobit!

În mărimea măreţiei Tale, chiar pe loc îi nimiceşti,
Şi Tu îi trânteşti la pământ pe duşmanii înverşunaţi;
Când asupra lor, mânia din ceruri Îţi dezlănţuieşti
Ea îi mistuie ca pe o trestie, şi sunt toţi spulberaţi!

La suflarea nărilor Tale, apele reci s-au îngrămădit,
Şi ca un zid de protecţie înalt, s-au ridicat talazurile,
Dar în mijlocul mării, la cuvântul Tău ele s-au oprit,
Şi prin puterea Ta cea mare, s-au închegat valurile.

,, Îi voi urmări şi îi voi ajunge!’’- vrăjmaşul zicea,-
Vom împărţi prada de război din averile ce-au făcut!
Voi scoate sabia, şi-i voi nimici chiar cu mâna mea!
Şi mă voi răzbuna pe ei, pentru întâiul meu născut!’’

Dar Tu, Doamne! Tu ai suflat cu suflarea Ta divină,
Şi marea s-a pus în mişcare şi valurile i-au acoperit;
Ca plumbul ei s-au afundat, iar marea a devenit lină,
În adâncimea apelor, oastea ce ne urmărea a pierit!

Cine este ca Tine puternic între dumnezei, Doamne?
Cine este ca Tine-n sfinţenie aşa de mare şi minunat,
Bogat în fapte de laudă prin minuni mari să răstoarne
Toate planurile rele împotriva poporului Tău apăsat?

Tu Ţi-ai întins mâna dreaptă, şi pământul i-a înghiţit,
Dar pe copiii Tăi i-ai salvat, din prcina Numelui Tău,
Prin îndurarea Ta, i-ai călăuzit zi de zi şi i-ai ocrotit,
Şi ai izbăvit pe poporul acesta, nimicind-ul pe cel rău.

Prin puterea Ta-l îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale,
Popoarele vor afla lucrul acesta, şi se vor cutremura;
Îi va apuca groaza pe Filisteni când le vor ieşi în cale
Şi de vor încerca să lupte, picioarele lor vor tremura.

Se înspăimântă groaznic, toate căpeteniile Edomului,
Pe toţi războinicii lui Moab îi apucă teama şi spaima;
Leşină de la inimă fără putere, locuitorii Canaanului,
Când văd măreţia braţului Tău căruia i s-a dus faima.

Vor sta muţi ca o piatră, până va trece poporul Tau,
Poporul Tau, Doamne, pe care Ţi l-ai răscumpărat!
Cu braţ întins, de mânia aprinsă a asupritorului său,
Care-a vrut să-l subjuge, şi să-l ţină în sclavie legat.

Tu îi vei aduce, şi îi vei aşeza pe Muntele moştenirii,
În locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş de închinare:
Templul, pe care Doamne l-ai consacrat neprihănirii,
Şi Domnul va împărăţi, în veci de veci prin îndurare!

Căci caii lui Faraon, şi carăle şi călăreţii lui au intrat
În mare; însă Domnul, a reîntors peste ei apele mării;
Şi copiii lui Israel, au trecut prin mare ca şi pe uscat,
Pentrucă Domnul era cu ei, prin mâna tare-a salvării.

Flavius Laurian Duverna

Cântarea Împăratului Ezechia

(Cuprinde Is. 38. 10-20.)

Ziceam: În cei mai buni ani rodnici ai vieţii mele
Trebuie să mă cobor la porţile locuinţei morţilor!
Sunt pedepsit, cu pierderea celorlalţi ani ai mei
Care îmi mai rămâne, oprindu-se în faţa porţilor.

Ziceam: Nu voi mai vedea niciodată pe Domnul,
Pe Domnul, în pământul celor vii, cu zile senine,
Nu voi mai vedea nici un om în locuinţa morţilor,
Căci locuinţa mea este luată şi mutată dela mine.

Ca o colibă de păstori, o, îmi simt firul vieţii tăiat
Ca de un ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui!
Până deseară, îmi ve pune capăt zilelor scurtate,
Aceasta este soarta hotărâtă din partea Domnlui!

Am strigat până la ziuă; seara îmi vei pune capăt!
Ca un leu îmi zdrobise toate oasele, greu apăsate,
Ciripeam ca o rândunea, croncăneam ca un cocor
Şi gemeam ca o porumbiţă cu aripile sale plecate.

Ochii-mi priveau topiţi la cer: Doamne, ce necaz!
Ajută-mă! Ce să mai spun? Domnul m-a ascultat,
Şi… voi umbla smerit, până la sfârşitul anilor mei,
În toată viaţa mea, după ce am fost greu întristat.

Doamne, prin îndurare, se bucură omul de viaţă,
Prin ea am eu suflare, şi-mi trăiesc zilele prin ea,
Căci Tu mă faci sănătos, şi îmi redai viaţa iaraşi
Iată! Suferinţele mele, erau spre mântuirea mea!

Ai găsit plăcere, să mă scoţi din groapa putrezirii,
Ai aruncat la spate, toate păcatele mele-n durere,
Nu locuinţa morţilor Te laudă nici nu Te măreşte,
Cei coborâţi în mormânt, stau adormiţi, în tăcere.

Ci acel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine bucuros!
Tatăl… face cunoscut copiilor săi, credincioşia Ta,
Domnul m-a mântuit! În toate zilele vieţii noastre,
Vom suna din coardele instrumentelor în Casa Sa!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea doua a lui Moise

(Cuprinde Deut. 32.1- 43.)

Luaţi aminte, ascultă pământule, cuvintele gurii mele!
Ceruri! Ca ploaia şiroaie să curgă într-una-nvăţăturile,
Şi ca roua să cadă cuvântul meu, peste norii de ceaţă,
Şi ca ploaia cea repede, pe pământul plin cu verdeaţă!

Ca picăturile de ploaie, pe iarba înverzită ce-aşteaptă
Căci voi vesti Numele Domnului şi calea Lui dreaptă;
Daţi slavă Dumnezeului nostru, măriţi-L prin cuvinte,
El este Stânca. Lucrările Lui sunt întregi, desăvârşite!

Căci toate cărările Lui, în etern sunt drepte şi curate;
El este un Dumnezeu milos, şi nu-i place nedreptate,
El este drept şi curat. Ei s-au stricat prin neascultare!
Netrebnicia copiilor Lui, este-n ruşinea lor umilitoare.

Neam îndărătnic şi stricat! Totul, e-n spre ruşinea lor!
Pe Domnul îl răsplătiţi astfel! Voi il tăgăduiţi ca popor!
Popor nechibzuit şi împărţit, şi fără multă-nţelepciune,
Nu e El, Tatăl tău, ce te-a făcut pe pământ, o minune?

Cel care te-a întocmit şi ţi-a dăruit fiinţa în întregime?
Adu-ţi aminte de trecut, socoteşte zilele din vechime!
Adună vârsta de oameni, după altă vârstă de oameni,
Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va spune despre vremi şi ani.

Pe bătrânii tăi, şi-ţi vor spune despre copiii oamenilor,
Când Cel Prea Înalt, a dat o moştenire şi neamurilor,
Când i-a despărţit şi aşezat, punând însemnate hotare,
După numărul copiilor lui Israel, cu dreptul lor fiecare.

Căci partea Domnului, este poporul Lui, ce şi l-a ales,
Iacov este moştenirea Lui, partea Lui de mare interes!
El l-a găsit într-un pământ pustiu, în locuri întunecate,
Într-o singurătate amarnică, plină de urlete înfricoşate.

Şi l-a înconjurat, şi l-a păzit ca pe lumina ochiului Lui,
Ca şi vulturul care îşi scutură cuibul, în bătaia vântului
Când el zboară de deasupra puilor, în căldura soarelui
Şi îşi întinde aripile, şi îi poartă cu grijă, pe penele lui.

Aşa a călauzit şi a păzit Domnul singur pe poporul Său,
Şi nu era niciun dumnezeu străin cu El; dar peste hău,
L-a suit pe-nălţimile ţării şi-a mâncat roadele câmpului,
I-a dat să sugă miere din stancă, cu puterea Cuvântului.

Şi untdelemnul, care iese din stânca cea tare de granit,
Untul dela vaci şi laptele oilor cu grăsimea mieilor albit,
A berbecilor din Basan şi a ţapilor cu grăsimea grâului,
Şi a băut vinul, mustul cel limpede, sângele strugurelui.

Israel s-a îngrăşat, şi a asvârlit cu piciorul, necontenit
-Te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat, în spate mult te-ai lăţit!-
Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, mereu, mereu,
A nesocotit Stânca mântuirii lui, pe unicul Dumnezeu.

L-au întărâtat la gelozie prin toţi acei dumnezei străini,
L-au mâniat prin urâciuni, care au fost nişte mărăcini,
Au adus jerfe idolilor, unor idoli ce nu sunt dumnezei,
Unor dumnezei, pe care nu-i cunoşteau, făcându-i zei.

Dumnezei noi, veniţi de curând, la care va-ţi închinat,
Şi la care aţi slujit, mărturisind că din Egipt v-a salvat,
De care nu se temuseră părinţii voştri, pe care-i urau,
Şi care mai târziu i-au primit, şi toată cinstea le-o dau.

Ai părăsit Stânca, cea care te-a născut şi te-a ocrotit
Şi ai uitat pe Dumnezeul cel mare, care te-a întocmit;
Domnul a văzut lucrul acesta şi-n destul S-a mâniat,
S-a mâhnit pentru fiii şi fiicele Lui, şi S-a îndepărtat.

El a zis: Îmi voi ascunde faţa de ei, şi de a lor strigare
Voi vedea care le va fi sfârşitul, trăind în neascultare,
Căci sunt un neam stricat, de neascultători şi mânioşi,
Sunt nişte copii răzvrătiţi, întotdeauna necredincioşi.

Mi-au întărâtat gelozia prin ceeace nu este Dumnezeu,
M-au mâniat prin idolii lor deşerti, slujindu-le mereu,
Îi voi întărâta la gelozie, printr-un popor fără repere,
Îi voi provoca văzând, printr-un neam fără pricepere.

Căci focul mâniei Mele, s-a aprins ca flacăra torţelor
Şi va arde curăţind, până în fundul locuinţei morţilor,
Va nimici pământul şi roadele lui, roadele de mâncare,
Va arde temeliile munţilor, ce se vor topi în dărâmare.

Voi îngrămădi şi voi chema toate nenorocirile peste ei,
Şi voi arunca toate săgeţile împotriva lor, având temei,
Se vor topi de foame, şi de friguri, şi de boli cumplite
Când şi fiarele sălbatice şi otrava şerpilor le voi trimite.

Afară, vor pieri de sabie, înlăuntru, vor pieri de groază
Tânărul şi fata, şi copilul ca şi bătrânul, ziua-n amiază,
Voiam să zic; Îi voi lua cu o suflare, pe care o sameni,
Le voi şterge numele şi pomenirea lor, dintre oameni!

Mă tem de ocările vrăjmaşului ca să nu se măgulească,
Mă tem, ca nu cumva, vrăjmaşul lor să se amăgească,
Şi să zică: Mâna noastră a fost puternică, şi-a fost tare,
Şi nu Domnul a săvârşit, toate aceste lucruri uimitoare.

Ei sunt un neam, care a pierdut bunul simţ şi respectul,
Şi n-au pricepere, când trebuie să păşească cu dreptul,
Dacă ar fi fost întelepţi, ar fi înţeles a Domnului voinţă
Şi s-ar gândi la ce li s-ar întâmpla, trăind în necredinţă.

Cum ar urmări unul singur o mie din ei cu a sa putere?
Cum ar pune doi pe fugă zece mii, fără nici-o susţinere,
Dacă nu i-ar fi vândut Stânca, dacă nu i-ar fi dat nimicirii?
Dacă nu i-ar fi vândut Domnul, în ziua grea a pustiirii?

Căci stânca lor, nu este ca Stânca noastră, prin credinţă,
Vrăjmaşii noştri înşişi sunt judecători în această privinţă,
Căci viţa lor, este viţa cea blestemată din sadul Sodomei,
Ce şi-a-ntins butucii cu mlădiţe până-n ţinutul Gomorei.

Strugurii lor sunt struguri otrăviţi şi bobiţele sunt amare
Vinul, este venin de şerpi; otravă de aspidă-ngrozitoare,
Oare, nu este ascuns lucrul acesta la Mine, pentru plată,
Pecetluit în comorile Mele, ca să nu fie uitat niciodată?

A mea este răzbunarea, şi Eu le voi răsplăti neîntârziat
Când va începe să le alunece-n jos piciorul lor tremurat,
Căci ziua nenorocirii lor este aproape, chiar se grăbeşte
Dar ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi, la spate-i pândeşte.

Domnul va judeca pe poporul Său prin multele Sale căi
Când îl va judeca în dreptate, va avea milă de robii Săi,
Văzând că puterea lor este sleită, că sunt lipsiţi de tărie
Şi că nu mai este nici rob nici slobod, ci prins în agonie.

El va zice: Unde sunt dumnezeii lor, care n-au masură,
Care cer daruri, care beau vinul jertfelor lor de băutură ?
Să se scoale, şi să vă ajute, şi acum ei să vă ocrotească!
Din mâna mea, nimeni nu-i poate scoate, să-i ferească.

Eu sunt Dumnezeu şi nu este un altul în afară de Mine,
Eu dau viaţă şi omor, rănesc şi tămăduiesc, pe oricine,
Căci îmi ridic mâna spre cer cu stelele sale roşii şi reci
Şi zic: Cât este de adevărat că trăiesc, în veci de veci…

Atât este de adevărat, că atunci când voi ascuţi…gata,
Fulgerul săbiei Mele, voi şi începe să se facă judecata,
Şi mă voi răzbuna împotriva tuturor protivnicilor Mei,
Şi îi voi pedepsi, pe cei ce mă urăsc fără niciun temei.

Sabia Mea, le va înghiţi carnea tuturor celor nelegiuiţi
Şi-Mi voi îmbăta săgeţile de sânge când vor fi nimiciţi,
De sângele celor ucişi şi prinşi în al luptei învălmăşag,
Din căpeteniile fruntaşilor vrăjmaşului, lipsiţi de toiag.

Neamuri, cântaţi laude poporului Lui ce-a fost mântuit!
Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi ce i-a izbăvit,
El se razbună, împotriva protivnicilor, şi a neamicului,
Şi face ispăşire pentru ţara Lui, pentru tot poporul Lui!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea din Ţara lui Iuda

(Cuprinde Isa. 26.)

Avem o Cetate tare, cu-o aşa invincibilă structură,
Şi Domnul, ne dă mântuirea, ca ziduri şi întăritură!
O! deschide-ţi porţile, căci drumul a fost anevoios,
Ca să intre neamul Tău neprihănit, cel credincios!

Celui cu inima tare, care-a suportat greu-n suspine
Tu îi chezăşuieşti pacea, căci el se încrede în Tine!
Încredeţi-vă în Domnul pe vecie! El este Mântuitor!
Domnul, este Stanca veacurilor, al nostru Salvator!

A răsturnat pe cei încrezuţi, ce locuiesc pe înălţimi
El a plecat cetatea îngâmfată ce şedea între mărimi,
A doborât-o la pământ, şi în ţărână a fost aruncată,
Şi de picioarele săracilor, peste tot e-acum călcată,

Sub paşii celor obijduiţi, căci le-a venit răsplătirea!
Calea dreptului e ascultarea, pacea şi neprihănirea!
Tu, ce eşti fără prihană, calea dreptului o netezeşti,
Astfel, Te aşteptăm, Doamne, să nu mai zăboveşti,

Şi pe calea judecăţilor Tale, sufletul nostru suspină
După numele Tău şi după pomenirea Ta cea divină!
Sufletul meu Te doreşte noaptea şi nu mai are tihnă,
Şi duhu-mi trezit Te caută-nlăntrul meu fără odihnă!

Atunci când se-nmulţesc judecăţile Tale pe pământ,
Locuitorii lumii învaţă dreptatea din sfântul cuvânt!
Dacă ierţi pe cel rău, totuşi, nu învaţă neprihănirea,
Şi se dedă la rău, în ţara în care-şi susţine domnirea.

Nu caută măreţia Domnului; şi în altă parte privesc;
Doamne, mâna Ta este puternică, şi ei nu o zăresc!
Dar vor vedea râvna Ta, pentru poporul Tău, acum,
Vor fi ruşinaţi, căci vrăjmaşii, focu-i va face scrum!

Dar nouă Doamne, Tu ne dai pace, ne croieşti sorţi
Căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi toţi!
Doamne, Dumnezeul nostru bun, alţii afar’ de Tine
Au stăpânit peste noi, şi am suferit în grele suspine.

Şi acum numai pe Tine, şi numai Numele Tău sfânt
Îl chemăm; cei ce-s morţi, nu vor mai fi pe pământ!
Sunt nişte umbre şi nu se vor mai scula în mântuire,
Căci Tu i-ai pedepsit, şi le-ai anulat a lor pomenire.

Înmulţeşte-Ţi poporul, Doamne! Înmulţeşte-l puhoi,
Arată-Ţi slava şi toate hotarele ţarii dă-le iar inapoi!
Doamne, ei Te-au căutat cand au fost in strâmtorare,
Au început să se roage, căci i-ai lovit în neascultare.

Cum se zvârcoleşte, o femeie însărcinată, cu temei,
Ca să nască, şi cum strigă ea-n mijlocul durerilor ei,
Aşa am fost noi Doamne, departe de faţa Ta sfântă!
Am zămislit şi simţit dureri cu inima-ntreagă frântă.

Când să naştem, am născut vânt; nu suntem plăcuţi!
Ţara nu este mântuită şi locuitorii ei nu sunt născuţi.
Să învie dar morţii Tăi! Să se trezească iar, la viaţă!
Să se scoale trupurile lor moarte-n sfânta dimineaţă!

Treziţi-vă şi săriţi de veselie, cei ce locuiţi în ţărână,
Căci roua Ta, este ca roua dătătoare de viaţă tânără,
Şi pământul, va scoate pe toţi cei morţi iarăşi afară,
Du-te, poporul meu şi intră-n odăiţa ta de odinioară,

Şi-ncuie uşa după tine, căci este timp de strâmtoare!
Ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia mare!
Căci iată, Domnul Dumnezeu, vine din locuinţa Lui,
Să pedepsească nelegiuirea, locuitorilor pământului.

Şi pământul va da sângele pe faţă în ziua răzbunării!
Totul va fi descoperit, în acea zi măreaţă, a pierzării,
Şi nu va mai ascunde uciderile din vremea de mânie,
Căci a venit vremea, să se pună capăt vieţii în urgie!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea de laudă a lui David

{La aducerea Chivotului}

(Cuprinde 1 Cron. 16. 8-36.)

Lăudaţi pe Domnul! Chemaţi, şi faceţi cunoscut Numele Lui!
Faceţi cunoscut printre popoare, faptele Sale înalte şi măreţe!
Cântaţi! Cântaţi spre gloria Lui! Vorbiţi despre minunile Lui,
Făliţi-vă cu Numele Lui cel sfânt, la serbări, şi zile de ospeţe!

Să se bucure inima celor ce-L caută pe Domnul! Şi să tresalte!
Căutaţi pe Domnul şi sprijinul Lui, căutaţi necurmat faţa Lui!
Aduceţi-vă aminte de minunile care le-a facut pentru cei aleşi,
De minunile Lui cele mari, judecăţi rostite de gura Domnului!

O, voi sămânţa lui Israel, robul Său, copiii lui Iacov, aleşii Lui,
Domnul este Dumnezeul nostru; şi judecăţile Lui se împlinesc
Pe tot pământul. Aduceţi-vă aminte mereu de legământul Său,
De făgăduinţe, pentru o mie de neamuri, pentru cine-L iubesc.

De legământul pe care El l-a făcut cu Avraam şi de jurămantul
Pe care l-a făcut lui Isaac. Pentru Iacov, a rămas o lege facută,
Un legământ veşnic pentru Israel, legământ ce l-a-ntărit zicând:
-,,Îţi voi da ţara Canaanului ca moştenire, la împărţeala căzută!”

Ei erau puţini la număr atunci, foarte puţini la număr, şi străini
În ţara aceea. Şi călătoreau dela un neam la altul, peregrinand,
Dela o împărăţie la un alt popor. Dar El nu a îngăduit nimănui
Ca să-i asuprească. A pedepsit împăraţi din pricina lor, zicând:

-,,Nu vă atingeţi de unşii Mei, şi nu faceţi rău profeţilor Mei!”
Cântaţi Domnului toţi locuitorii pământului! Vestiţi din zi în zi,
Mântuirea Lui! Povestiţi printre neamuri, gloria şi măreţia Lui,
Printre toate popoarele minunile Lui, pentru-al cunoaşte şi mări!

Căci Domnul este mare, foarte vrednic de laudă; este de temut
Mai presus de toţi dumnezeii. Idoli, sunt dumnezeii popoarelor!
Domnul a făcut cerurile. Măreţia şi strălucirea sunt înaintea Lui,
Slava, tăria şi bucuria sunt în locaşul Lui în mijlocul ofrandelor.

Familii de popoare, daţi Domnului, daţi slavă şi mărire şi cinste,
Daţi Domnului slavă pentru Numele Lui! Aduceţi daruri! Veniţi
Înaintea Lui! Închinaţi-vă-naintea Domnului cu podoabe sfinte!
Tremuraţi-naintea Lui, locuitori ai pământului, umili şi smeriţi!

Căci lumea este întărită, ea nu se clatină. Să se bucure cerurile,
Să se veselească pământul! Să urle cu tot ce este in ea, marea!
Câmpia verde să se veselească, cu tot ce este pe ea, împreună!
Să chiuie toţi copacii-naintea Domnului, înălţându-şi cântarea!

El vine să judece pământul! Lăudaţi pe Domnul, căci este bun,
Căci îndurarea Lui ţine în veac! Ziceţi: Mântuieşte-ne, Doamne,
Dumnezeul mântuirii noastre! Adună-ne şi scoate-ne la loc larg
Din mijlocul neamurilor ca să Te lăudăm din alăute şi fligoarne!

Să mărim Numele Tău sfânt, şi să ne punem slava-n a Te lăuda
Căci Doamne, Tu eşti mare, vrednic de laudă, bogat în măreţie,
Tu eşti mai presus de toţi dumnezeii popoarelor, care sunt idoli
Binecuvântat, fie Dumnezeul lui Israel, din veşnicie în veşnicie!

Flavius Laurian Duverna