Intercer – Poezii si editoriale

Cântarea de jale a lui David

( Pentru Saul si Ionatan)

(Cuprinde 2 Sam. 1. 19-26.)

Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii!
Nu spuneţi vestea în Gat, şi nu duceţi ştirea în uliţele Ascalonului,
Ca să nu se bucure fetele Filistenilor că n-au fost războinicii trezi,
Şi să nu se bucure cei netăiaţi împrejur asupra copiilor Domnului!

Munţi din Ghilboua! Nici rouă, nici ploaie, să nu mai cadă pe voi!
Să nu fie nici câmpii care să dea pârgă pentru darurile de mâncare!
Căci acolo sunt aruncate scuturile vitejilor cum se aruncă la gunoi,
Scutul lui Saul, ca şi când n-ar fi fost uns cu untdelemn la adunare.

Dela sângele celor răniţi, învinşi în luptele pentru slava Domnului,
Dela grăsimea celor mai voinici, care acopereau iarba pe pământ,
Arcul lui Ionatan, n-a dat înapoi niciodată nici în timpul somnului,
Sabia lui Saul, cea împărătească, nu se învârtea, niciodată în vânt.

Saul şi Ionatan, viteji, ce s-au plăcut şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
Nu au fost despărţiţi nici la moarte; ei erau mai uşori decât vulturii,
Mai puternici decât leii. Fiicele lui Israel! Plângeţi-l pe Saul cu dor!
Căci vă-mbrăca în stacojiu şi podoabe şi cu găteli v-acoperea nurii!

Cum au căzut vitejii-n luptă! Cum a murit Ionatan fără să cunoască!
Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea-n bucurie!
Dragostea ta pentru mine era minunată, faţă de dragostea femeiască;
Cum au căzut vitejii! Cum li s-au pierdut armele de luptă în bătălie!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea celor 24 de Bătrâni

(Cuprinde Ap. 4. 11; 5. 9-10, 13.)

Când pe Tronul de domnie
Şedea-n culori de curcubeu,
În iaspis şi sardiu din vecie
Era, Cel ce este Dumnezeu.

Împrejuru-I, unde-i scaunul,
Douăzeci şi patru de bătrâni,
Se închinau cu toţi, ca unul,
Aruncându-şi ale lor cununi.

Ei cântau pe vocile cereşti:
,,Doamne, etern Dumnezeu,
Vrednic eşti, ca să primeşti
Gloria şi mareţia-n jubileu!’’

,,Să primeşti toată puterea
Doamne, c-ai răscumpărat,
Oameni, dându-le înfierea
Prin Harul Sfânt, minunat!’’

,,Căci Tu toate, ce-ai făcut
Prin puterea-Ţi, stă-n fiinţă!
Şi-orice Doamne-i cunoscut
Stă prin scumpa Ta voinţă!’’

,,O! Slăvit veşnic, Împărate,
Fii, că eşti şi Drept şi Sfânt!
Preamărit prin slavă-n toate,
Şi sus în cer, şi pe pământ!’’

,,Căci Tu-ai fost înjunghiat
Ca să-Ţi strângi al vieţii rod,
Un popor sfânt, ce-ai salvat
Din orişice neam şi norod!’’

,,O! Şi l-ai făcut o-mpărăţie
De preoţi pentru Dumnezeu,
Şi-un nou pământ în bucurie
Vor stăpâni în veci mereu.’’

,,Doamne, iată, vrednic eşti
Ca să ai puterea, şi bogăţia,
Să ai mărirea-n slăvi cereşti
Ca şi înţelepciunea şi tăria!’’

,,Acelui ce pe Tronu-I şade,
A Lui Dumnezeu gloria-I fie!
Iar Mielului, cinstea se cade
Şi guvernarea, în veşnicie!’’

Flavius Laurian Duverna

Cântarea Anei

(Mama lui Samuel)
(Cuprinde 1 Sam. 2. 1-10.)

Mi se bucură-n Domnul, inima mângâiată!
De Dumnezeu a fost puterea mea înălţată;
Împotriva vrăjmaşilor mi s-a deschis gura
Căci mă bucur de ajutorul Tău, totdeauna!

Nimeni, nu e ca Domnul Dumnezeu, Sfânt,
Nu e alt Dumnezeu, decât Tine pe pamant!
Nu este stâncă aşa, ca al nostru Dumnezeu,
În El am încredere, şi va auzi suspinul meu.

Nu mai vorbiţi cu aşa îngâmfare şi mândrie,
Să nu vă mai iasă din gură cuvinte de trufie!
Căci Domnul care ştie totul este Dumnezeu,
Şi toate faptele, sunt cântărite de El, mereu.

Arcul celor puternici s-a sfărmat prin cădere
Şi cei slabi, sunt încinşi cu neînvinsă putere,
Cei ce erau sătui, se închiriază pentru pâine,
Şi cei flămânzi se odihnesc acum, nu mâine!

Chiar cea stearpă, naşte de şapte ori fericită,
Şi cea care avea copii mulţi, şade lâncezită;
Domnul omoară şi învie, şi El face dreptate,
El pogoară în locuinţa morţilor, şi El scoate.

Domnul săraceşte, dar tot El şi îmbogăţeşte,
El smereşte aspru, şi tot El înalţă şi măreşte,
Pe cel sărac îl trezeşte, cu mintea lui tulbure,
Ridică din gunoi pe cel ce-i lipsit în pulbere.

Să-i aşeze împreună cu cei mari, şi-n veselie
Şi să le dea moştenirea, un scaun de domnie,
Fiindcă ai Domnului sunt stâlpii pământului,
Pe ei a aşezat lumea prin puterea Cuvântului.

Căci El va păzi paşii cei scumpi ai celor iubiţi,
Dar cei răi, vor fi-n întuneric complet nimiciţi
Căci omul nu va birui, prin nici o altă putere,
Vrăjmaşii lui toţi vor tremura fără mângâiere.

Din înălţime, El va arunca tunetul asupra lor,
Tot El va da Împăratului Său, putere şi ajutor,
Căci El va judeca toate marginile pământului,
Şi va-nalţa prin neprihănire tăria Unsului Lui.

Flavius Laurian Duverna

Cântare asupra lui Lucifer
( Cuprinde Isaia 14. 4 – 21.)

Motto:
,, Iar când îţi va da Domnul odihnă după
ostenelele şi frământările tale, şi după
aspra robie care a fost pusă peste tine,
atunci vei cânta cântarea aceasta asupra
împăratului Bablonului, ( Lucifer ) şi
vei zice:” Is. 14. 3 – 4.

Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat
Căci Domnul a frânt toiagul celui rău şi apostat,
Toiagul care-n urgia lui lovea cu ură popoarele
Prin lovituri fără răgaz şi spărgându-le hotarele!

Tot pământul se bucur-acum de pace şi odihnă!
Izbucnesc toţi oamenii-n cântece vesele-n tihnă,
Căci acel, care în mânia lui, supunea neamurile
Nimicit e-n întregime, distrugândui-se planurile.

Până şi chiparoşii şi cedrii din Liban se bucură
Şi zic: ,,De când ai căzut, nimeni nu ne scutură!”
Locuinţa morţilor se mişcă până-n adâncurile ei
Ca să te primească la sosire, pe un drept temei!

Ea trezeşte înainte umbrele negre ale adâncului,
Ea trezeşte îndată pe toţi mai marii pământului,
Şi ridică de pe scaunele lor de domnie, imediat,
Pe toţi împăraţii neamurilor care te-au ascultat!

Toţi iau cuvântul vrând să-ţi spună, ca-ntre doi:
,,Şi tu ai ajuns însfârşit, iată, fără putere ca noi!”
Strălucirea ta s-a stins şi ea în locuinţa morţilor,
Cu tot alaiul tău cel mare prin sunetul alăutelor!

Cum ai căzut tu din cer, o, Luceafăr strălucitor!
Cum ai fost doborât tu la pământ, fiu al zorilor!
Tu, biruitorul neamurilor care ziceai în inima ta:
,, Mă voi sui în cer, şi peste nori, îmi voi ridica

Scaunul de domnie, după cum am năzuit mereu,
Aşezându-l mai pe sus de stelele lui Dumnezeu!
Şi voi şedea… pe muntele adunării Dumnezeilor
La capătul de miază-noapte, în focul scânteilor!

Şi voi fi ca Cel prea Înalt, sus pe vârful norilor!”
Dar ai fost aruncat în adânc în locuinţa morţilor,
Şi-n adâncimile cele îngrozite-ale mormântului,
Căci ai sfidat şi legi şi-orânduiri ale Cuvantului!

Cei ce te văd astfel, se uită ţintă şi miraţi la tine,
Te privesc, gândesc şi zic: nimic nu-ţi aparţine!
Acesta este Lucifer, care făcea să se cutremure
Pământul, zguduind împărăţii ca ele să tremure,

Care prefăcea lumea-n pustie, cetăţile nimicind?
Care nu da drumul prinşilor de război amăgind?
Toţi împăraţii neamurilor, prin suflarea vântului
Se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui,

Dar tu ai fos aruncat departe de mormântul tău!
Ca un ram dispreţuit, care să se piardă, în hău,
Ca o pradă luată în forţă, dela învinşii în bătălie,
Dela nişte oameni, ce-au căzut, răpuşi de sabie.

Tu ai fost aruncat pe pietrele unei gropi săpate
Nu eşti unit cu ei in mormânt, ci pus de o parte,
Căci ţi-ai nimicit ţara, şi ţi-ai prăpădit poporul
Şi nu se va mai vorbi niciodată de Nimicitorul!

Flavius Laurian Duverna

Când vreau…

Când vreau să fiu lângă Tine
Isue Doamne, atunci eu ştiu,
Că două legi se luptă-n mine
Şi nu pot fi, ce-aş vrea să fiu.

În lupta aceasta-ncrâncenată
În mintea mea care-i firească,
Trup şi suflet, fiinţa-mi toată,
Să-nvingă vrea, să biruiască!

Cu cât mai mult doresc să fac,
Ah! tot mai cu sârg voinţa Ta,
Şi astfel gându-mi, să-l împac
Căci nu vreau a mă-ndepărta,

De-al Tău Cuvânt, în apărare
Ce paşii vieţii-mi-ndrumează,
O! atunci fac trista constatare:
Ce îmi doresc, încă urmează!

Flavius Laurian Duverna

Când voi zbura…

Când voi sbura prin Galaxii
M-oi duce mult spre infinit,
Căci Universul va fi spaţiul
Dorinţei de nemărginit.

Mă voi urca, mereu mai sus
Împins de-a ochiului vedere,
Spre vatra atâtor constelaţii
Cu minunatele-i mistere.

În preajma multor privelişti
Punea-mi-voi laude în gură,
Şi prin extaz voi contempla
Minunile care concură.

Ca un omagiu, scump adus
Dumnezeirii, prin prezenţă,
Mă voi pleca îngenunchind
Cu adorare-n reverenţă.

Pentru iubirea Sa cea mare,
Şi pentru-atotştiinţa infinită
Pusă-n lucrări de grandoare
Respect şi laude merită!

O! şi n-or ajunge niciodată
La marginea cea de sfârşit,
Cântări de scumpe osanale
Celui ce toate le-a zidit.

Mulţimi de lumi care viază
El le-a-nşirat pe firmament,
Spre gloria, spre slava Lui
În toate e omniprezent.

Ele-n etern supravegheate,
De mâna Sa vor fi conduse,
Spre fericirea lor prosperă
Pe traectorii sfinte puse.

Flavius Laurian Duverna

Când mergea Isus…

Când mergea Isus odată
Prin cetăţile Iudeii,
A văzut, în marea gloată
Că erau şi Fariseii.

Fiind flancat de cărturari
Ei voiau a-L urmări,
Pentru-a găsi dovezi tari,
Să poată, a-L ponegri.

Astfel pusu-I-a, întrebare
Dacă trebuie-a plăti,
Bir, la Cezarul cel mare
Ce stăpân le poate fi.

Si atunci Domnul le-a zis
O monedă să-I arate,
– Chipu-n slove, ce e scris
Ale cui sunt arătate?

– Ale Cezarului-au răspuns
La-ntrebarea adresată,
Şi-astfel, le-a fost de ajuns
Gura fiindu-le astupată.

– Şi, daţi atunci Cezarului
Tot ceeace-i aparţine,
Şi-orice drept care e-al lui
Daţi-l, că i se cuvine!

Iar lui Dumnezeu să-I daţi
Supunere şi-ascultare,
Ca Împărat între Împăraţi
Şi respect şi venerare!

Dar, pentru ce mă ispitiţi?
Isus umil i-a-ntrebat,
Însă atunci, ca-ncremeniţi
Pe tăcute au plecat.

Flavius Laurian Duverna

Când adus-ai bucuria

Când adus-ai bucuria
Învierii, Isuse Doamne,
Am aflat cum veşnicia
Inimii poate să-ntoarne,

Dulcile şi mari dorinţe
Ce-n etern le vom trăi,
Cuprinse-n făgăduinţe
Despre ce nu pot grăi.

Nu-s cuvinte îndeajuns
Pentru ce ne-ai pregătit,
La cruce fiind străpuns,
După ce Te-au răstignit.

Când viaţa Ţi-ai predat
La Golgota prin jertfire,
Lumile-n grab-au aflat
Despre marea izbăvire.

Şi acum toate aşteaptă
Ziua scumpă-a veşniciei,
Cu decizia cea dreaptă
Ce-o curma răul pustiei,

Care crunt a perturbat
În cer sus şi pe pământ,
Tot ce Doamne ai creat
Prin Puternicul Cuvânt!

Flavius Laurian Duverna

Ca murmurul de apă lină

Ca murmurul de apă lină
Al unui izvoraş sclipind,
Aşa e Dragostea Divină
Cu jarul Ei de foc lucind.

Cum curge uşurel la vale
Spălând pietrişul întâlnit,
Aşa şi Dragostea în cale
Spală pe-acel ce a greşit.

În susurul blând şi subţire
Ea poartă dorul cel curat,
Şi duce veşnica amintire
A rănilor, ce le-a purtat.

În Ghetsimani şi judecată,
Şi pân-la muntele Calvar,
El s-a plecat osândei dată
Golindu-Şi paharul amar.

Şi-n toată sfânta veşnicie
Va fi de-apururi cercetată,
Ca cea mai bună mărturie
Prin lupta dusă şi purtată.

Totuşi, Ea nu se va sfârşi
Prin cercetări în studiul ei,
În timp ce oamenii-or trăi
După exemplul Dragostei.

Prin tot măreţul Univers
Cu zeci de mii de Galaxii,
Va străluci dorul neşters
Al Dragostei din veşnicii.

Flavius Laurian Duverna

Binecuvântările profetice ale lui Balaam.

(Cuprinde Num. 23. 7-10, 18-24; 24. 3-25.)

Balaam şi-a rostit profeţiile, de la Domnul:
Balac m-a adus din Aram ( Mesopotamia )
Împăratul Moabului, m-a chemat zicând:
-Vino din munţii Răsăritului cu proorocia!

-Vino şi blesteamă-mi neîntârziat pe Iacov!
-Vino şi defaimă pe acest popor, pe Israel!
-Cum să blestem, pe cel ce-i binecuvântat,
Pe cel ce nu-l blesteamă Dumnezeu de fel?

-Cum să defaim eu, şi să ponegresc pe cel
Ce nu-l defaimă Domnul, şi-i e binevoitor?
Îl privesc pe vârful stâncilor singur şi-ntărit
Îl privesc de sus, de pe-nălţimea dealurilor:

El este un popor care locuieşte de o parte
Şi nu face parte dintre neamuri. De altfel,
Cine poate să numere pulberea lui Iacov,
Şi să spună numărul unui sfert din Israel?

O, de-aş muri de moartea celor neprihăniţi,
Şi sfârşitu-mi să fie aşa, întocmai ca al lor!
Scoală-te, Balac, şi ascultă aceste cuvinte,
Şi ia aminte la mine-n grabă, fiul lui Ţipor!

Dumnezeul lor nu este un om ca să mintă,
Nu este un fiu al omului, ca să-I pară rău,
Ce a spus, ce a făgăduit oare, nu va face?
Nu va împlini El oare, prin cuvântul Său?

Iată că am primit porunca să binecuvântez,
Da, El a binecuvântat, eu nu pot întoarce!
Nu vede acum nici o fărădelege în Iacov,
Nu vede nici o răutate în Israel. E-n pace!

Domnul, Dumnezeul lui, este zilnic cu el,
El este Împăratul lui, bucuria şi veselia lui,
Dumnezeu i-a scos din Egipt, cu braţ tare
Taria lui este pentru el ca şi tăria bivolului.

Descântecul oricare, nu poate face nimic
Împotriva lui Iacov, căci au legea ordinei,
Nici vrăjitoria, împotriva poporului Israel,
Căci lucruri mari a făcut Dumnezeu cu ei.

Da, poporul acesta se ridică, ca o leoaică,
Şi se scoală întocmai, ca un leu înfometat,
Nu se culcă până ce nu şi-a mâncat prada,
Şi nu a băut sângele celor ucişi, din vânat.

Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor, profetul,
Omul cu ochii deschişi, cu duhul cucernic,
Acel care înţelege cuvintele lui Dumnezeu,
Şi acel ce vede vedenia Celui Atotputernic.

Cel ce cade cu faţa-i prosternată la pământ,
Şi ai cărui ochi sunt deschişi pentru vedenie.
-Iată, ce plăcute sunt corturile tale, Iacove!
Locuinţele tale Israele, în ceas de vecernie!

Ele se întind ca nişte văi, cu pajişti de flori,
Ca nişte grădini, lângă un râu mai aproape,
Şi ca nişte copaci de aloe, pe care i-a sădit
Domnul, ca nişte cedri lângă maluri de ape.

Apa curge din găleţile lui întotdeauna pline,
Şi sămânţa sa este udată de ape curgătoare,
Împăratul lui se înalţă mai pe sus de Agag,
Şi împărăţia lui ajunge puternică, biruitoare.

Dumnezeu i-a scos din Egipt cu braţ întins,
Tăria lui este ca a bivolului, aşa se-ntăreşte!
El nimiceşte pe cei ce se ridică împotriva lui,
Le sfarmă oasele, cu săgeţile le prăpădeşte.

Îndoaie genunchii, se culcă la fel ca un leu,
Ca o leoaică, cine-l va scula, cine-l v-ajuta?
Blestemat să fie, acela care te va blestema!
Binecuvântat să fie, cine te va binecuvânta!

Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor din Aram,
Omul care are ochii deschişi, în măreţul salt,
Aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu,
Şi cel ce cunoaşte planurile Celui Prea Înalt.

Acel ce priveşte viziunea Celui Atotputernic,
Acel ce cade cu faţa sa la pământ prosternat,
Şi ai cărui ochi sunt deschişi pentru vedenie;
Îl văd, dar nu acum; ci în viitorul îndepărtat.

O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire!
Îl privesc, dar nu aproape! Se ridică din Israel.
El străpunge cu săgeţi toate laturile Moabului,
Şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set în acest fel!

Se face stăpân pe Edom, domnitor în ţara lui,
Se face stăpân pe Seir, vrăjmaşii lui ascunşi.
Israel face fapte mari prin ajutorul Domnului,
Căci războinicii tari, sunt cu untdelemn unşi.

Cine se naşte-n Iacov domneşte ca stăpânitor
Şi pierde pe cei ce scapă din cetăţi, când fug,
Amalec, e cel dintâi dintre neamuri, însemnat.
Dar într-o zi va fi nimicit căci săgeţile-l ajung.

Pentru neamul Chenit, locuinţa este tare de tot
Şi cuibu-ţi este pus pe stâncă, sus lângă soare.
Dar Cain va fi pustiit, cum pustiu lasă furtuna,
Până ce te va lua prins Asur, în mânia sa mare.

Când va face Domnul acest lucru, cine va trăi?
Dar nişte corăbii vor veni din Chitim, pe mare,
Vor smeri pe Asur, vor smeri pe Eber cu sabia,
Şi-n urmă vor fi nimicite şi ele pe rând fiecare!

Flavius Laurian Duverna