Intercer – Poezii si editoriale

Nu trageti !

Nu trageti cu arme mortale in flori
Lasati-le sa-si raspandeasca mereu parfumul
Curcubeul mai apare doar rareori
Din cuvintele toate n-a ramas decat unul.

Nu trageti cu tunul in cerul cu stele
Dupa noapte urmeaza doar o singura zi
Mai bine aruncati cu fluturi in ele
Doar maine, in zori, ne vom mai trezi.

Nu aruncati cu grenade in trandafiri
Sfaramati-va petalele lor de pleoape
Fiti partasi ai aceleiasi iubiri
Inimile – una de alta – sa fie tot mai aproape.

Nu trageti cu tunul in pescarusi si-n mare
Lansati mai bine proiectile cu fulgi
Atata timp cat e albastru in zare
Cu gandul sau chiar cu mana norii poti sa-I atingi.

Nu trageti cu tunul in macii rosii din camp
Lasati peste pajisti rasetele sa zboare
Nu-i nevoie de lacrimi, de dureri in cuvant
Cat timp sufletu’-i clar ca o raza de soare

Cum ar fi dac’-ati fi –mai presus decat oameni,– copaci
Cu radacini intinse spre-adancul ‘nalt din cer…
Ca-ntr-o imbratisare in care-nveti sa taci
Unde pentru cuvinte nu-i loc, ci-i doar mister…

Nu aruncati la-ntamplare cuvintele cu noroi
Intr-o zi tocmai acestea or sa v-acuze
Odata rostite, nu mai pot fi-ntoarse-napoi
Intr-o zi – nu veti mai putea aduce scuze.

Nu trageti cu tunul in cerul cu stele
Dupa noapte urmeaza doar o singura zi
Mai bine aruncati cu fluturi in ele
Doar maine, in zori, ne vom mai trezi.

CANTECUL MEU

Si daca stelele in noaptea asta lina
n-or mai stralumina adanc de suflet,
din ochii Tai vor rasari spre mine
culori din curcubeul unui cantec

atat cat sa-mi ajunga pan’-acasa
cat gandul clar nu poate sa cuprinda,
cat calea grea sa-mi para mai frumoasa
alaturea de fruntea-Ti sangeranda.

Si daca astazi sunt acum, aici, cu Tine
e pentru ca mi-am aruncat visul spre stele
si daca astazi Esti acum, aici cu mine
e fiindca Tu, de fapt, erai in ele.

de Elena M., oct. 2002

MAI PRESUS DE ORICE

Mai presus de tot ce-i pamantesc
avem nevoie de prieteni…
de oameni
ce gandesc la fel ca noi
si simt
la fel ca noi…

Mai presus de orice
avem nevoie sa fim cunoscuti
pe deplin
asa cum suntem in adevar…

Mai presus de orice
avem nevoie sa fim intelesi
si iubiti
asa cum suntem…
Si,… mai presus poate
de puterea de intelegere omeneasca
avem nevoie
sa plangem din cand in cand…
avem nevoie
sa ne sfaramam zambetele
de stanci uneori…

avem nevoie sa ne strangem
lacrimile in palma
sa le aruncam spre stelele tarzii
si sa zambim…

Mai presus de orice,
mai presus de orice
avem nevoie de Dumnezeu
avem disperata nevoie de
Dumnezeul iubirii…
Avem nevoie.

de Elena M.

GHEATA FIERBINTE

In picatura unei lacrimi
se-ascund atatea taine :
povesti intregi, adevarate perle…
nestemate…

Fierbinte e… in disperare
o las sa cada peste toate…
Cine-o mai poate-acum opri ?…
S-o stearga, cine poate ?…

Privesti la ea cum se desprinde
sarata si rotunda
Inert e sufletul… si viata
in lacrima se-afunda.

In deznadejde, – n neputinta
si cu-acest trup de moarte
ce este-o lacrima-n Ocean ?…
si Cine le desparte ?…

E sfasiat vazduhu’-albastru
de un suspin de jale
cata iubire sa cuprinda usa inimii tale ?…

Povestea mea de dor si gheata
e scrijelita-n cerul ud
te sterg incet din amintire
dar cand ma uit la aer,
te simt,…
te vad,…
te-aud…

DIN TACERE

Ce sens e-n toate-acestea ? ce rost mai poti percepe ?
s-ador singuratatea e de neconceput…
Un simtamant pe care nu cred ca-l poti pricepe:
Sa am in jur: pesti,…alge,… sa-mi tina de urat.

Sub apa e tacere ; acolo e mai bine.
Sub apa Marii Negre voi locui un veac
Si foarte rar si rece ma voi gandi la tine
Si-atuncea voi ucide toti pestii care tac.

Invesmantata-n alge si in singuratate
Amfibiana rece voi deveni de-acum
Si voi afla sub mare lumi neelucidate
Si-n umbra muta-a marii eu voi fi doar postum.

Ca-ntr-un imens acvariu eu viata mi-o voi trece
Si nu ma voi mai teme nici de furtuni sau ploi
Si-atunci imi voi da seama ca valul vesnic trece
Si ca tu niciodata n-ai dorit sa fim doi.

Voi detrona tacerea, caci eu voi fi tacere
Acolo, in adancul ocean al nimanui
Voi trai pururi clipa eterna de durere
Cand vor veni in gandu-mi, dragi ochii tai caprui

Si-atuncea, peste tine, cadea-va multa apa
Din cer… sau din adancuri,… –nici logica nu am !-
Sau poate din oceanul ce sufletul mi-adapa …
Sau poate din izvorul de dor care eram.

Voi fi o adiere ca briza unei mari
Si-atunci ma voi lovi cu tampla-ncet de stele
Si-atunci voi pierde gustul eternei asteptari
Si-n mare am sa-‘nec nelinistile mele.

Tacere e-mprejuru’-mi ; tacere sunt chiar eu !
Singuratatea vietii-mi cu marea se uneste.
De-acolo, din tacere, te voi iubi mereu
Precum adancul marii tacerea si-o iubeste.

Elena M.
3 nov. ‘86

PANA CAND ?

Azi lumea e bolnava de-o boala grea si rece
Au totusi ochi si nu vad, urechi si nu aud . . .
Ei nu vad ca placerea, lumea si pofta-i trece. ..
Ei nu mai simt durerea;. . . de lacrimi ceru’-i ud.

Sa schiopatezi doar de-un picior e greu
Cu-atat mai greu de ambele picioare
Sa porti in carje personalul
Ce boala poate fi cu-atat mai mare ? . ..

E grav sa nu cunosti valoarea unui zambet,
Cu-atat mai grav sa nu stii valoarea unei flori
E greu azi sa descoperi izvorul unui suflet
Din care apa vietii setos s-o bei in zori.

Azi lumea e bolnava: la dragoste-I imuna
Toti au uitat de stele lucinde sus, in cer
Cat vom mai exista, cine-ar putea sa spuna…
Cand totul e tacere,… cuvintele cand pier ?…

Mai e putin

de Elena MIRON

Nu sunt decat straina pe pamant
Calatorind spre-o patrie mai buna
Daca as implini tot, tot ce-i sfant,
In inima-mi, lumina n-o s-apuna.

Daca-as servi in fiece secunda
Pe Domnul meu si Dumnezeul meu
De mine, fata-I El n-o sa-si ascunda
De-L voi purta cu mine tot mereu.

Nu sunt decat straina, calatoare
Si-n marea-mi trecere nu-i timp de zabovit
Mai e putin pana Isus sa vina
Si se va bucura ca m-a iubit.

Mai e putin si voi ajunge-acasa
Nu voi mai fi straina-n ceruri, sus.
Mai e putin, . . .si iata-ma Acasa :
Vreau sa raman aici, langa Isus.

DACA

Daca in fiecare floare
E-o inimioara de azur
Si-n tot, e-un gest de adorare
Si-o soapta fara de contur

Si daca-n fiece petala
Se-ascund culori de curcubeu
Sclipind suav ca o beteala
Sclipind in sufletelul tau

Si daca-aroma-i dulce-amara
E stransa-ntr-un manunchi de mir
E ca gradina mea de seara
s-ascunda-n gand un trandafir

Si daca, daca totusi seara
N-ar mai veni si timpu’-ar sta
Eu inadins m-as face seara
Si-amurg lin in inima ta

Daca-as cadea omat in bulgari
Mici, albi, usori si plini de dor,
Peste privire, mers si ganduri,
N-as mai putea inalt sa zbor.

Si-ai schiopata putin de teama
Sa nu-mi strivesti sarutu’-n drum.
Sub talpa ta si sub spranceana
Un fulg eram . . . topit acum.

11.01.1995
Elena M.

PICATURA DE ROUA

Cu degete fierbinti am batut
la usa cristalina a inimii tale . . .
Dincolo de cuvinte,
dincolo de taceri ravasite de lacrimi
iubirea mea te cauta.

Fosnet de brazi, . . .
freamat de ganduri, . . .
izvor de taceri rasturnate-n clepsidra
secundelor.

Roua ghioceilor din priviri
zumzetul de greieri caprui de sub gene
feriga inimii mele
– ce anotimp necunoscut ! –

Cu degete de lumina am batut la usa
de margaritar a inimii tale
am batut incet, . . . aproape soptit, . . .
dar nu mi-ai deschis.

Era primavara tarzie in cuvintele mele
iar irisii mei se crapau de ziua –
Lacrimioarele picurau roua de cristal
pe firul de iarba al iubirii mele razande
tacerile se sfaramau in cioburi rotunde
dimineata din mine rasarea de niciunde . . .

. . .Dar tu n-ai cunoscut iubirea mea
si-atunci am ras tristetii-n fata :
‘Nici tu n-ai cunoscut inima mea !’
si-am plans atunci – o lacrima de dor . . .-

Sarea mi se uscase pe obraji si am zambit din nou
dar nu mai zambeam eu, ci degetele mele
si toata dragostea mea intreaga
asa cum a ramas :
pecete pe inima mea
intreaga.

Elena M.

Când m-ai aflat, Isuse!…

Când m-ai aflat, Isuse drag
Am cunoscut iubirea mare,
Ce n-a avut hotar, nici prag
În lumea cea neprimitoare!

Ea dela staul, pân-la cruce
A curs mereu har după har,
Şi-ai arătat-o-n susur dulce
Pe al Golgotei, greu Calvar.

Prin anii scurţi de predicare
Cu-apostolii, fiind împreună,
Pe munte-n sate, şi la mare,
Ai predicat vestea cea bună.

Cum că vremea s-a-mplinit,
Şi-i timp optim de pocăinţă,
Împărăţia cerurilor c-a venit
Şi se observă prin credinţă!

Şi-am mai aflat, Isuse drag,
Ca străbătând cetăţi şi sate,
Veneau noroadele, în şirag
S-asculte vorbele-Ţi curate.

Să Te vadă-n timp ce-alini
Dureri din boli nevindecate,
Şi cum prin lacrime suspini
Cu sufletele greu încercate.

La toţi Tu dat-ai vindecare
Ce Te rugau, să-Ţi fie milă,
Să poată merge pe picioare
Să vadă… a soarelui lumină.

S-audă-un sunet al vorbirii,
Să se deslege limba-n gură,
O! şi binefacerile tămăduirii,
Le-ai împărţit, fără măsură!

De dimineaţa şi până seara
Aşteptau mulţi, cei necăjiţi,
Care cu greu purtau povara
De dureri mari prin suferinţi.

La toţi ai ascultat chemarea
Atunci când ei Te-au invitat,
Şi de pierdut-au şi suflarea
Cei scumpi ai lor, au înviat!

Când le-ai vorbit de înviere
Să creadă că venit e ceasul,
Credinţa lor, prin mângâiere
S-a întărit, ascultând glasul.

Căci pe durerile prea multe
Tu-ai presărat dragi bucurii,
Şi-amestecate să le-asculte
Cu cei întorşi printre cei vii.

Şi tot aflând Mântuitor drag,
Multe minuni, ce-ai săvârşit,
Mi-am consolat sufletul vag
Tot căutând… spre nesfârşit.

Mi-am găsit liniştea deplină
În vestea sfântă, a mântuirii,
Prin jertfa scumpă şi divină
Pe-altarul veşnic, al Iubirii!

Şi cred, că la sfârşit de cale
Când mântuit, o să Te văd,
Voi veni-n cânt de-osanale
Şi-n mine altul, o să revăd.

Schimbat în totul la făptură,
Dup-a Ta sfântă asemănare,
Voi fi-atunci noua creatură,
În veci de veci nemuritoare!

Flavius Laurian Duverna