Intercer – Poezii si editoriale

Către Isus

Isuse drag, şi blând Pastor
Ce jertfă viaţa Ţi-ai predat,
Tu-mi eşti acum, Mântuitor
Ce-n suferinţă, m-ai salvat.

Mi-ai arătat prin jerfa mare
Iubirea-Ţi, pentru păcătos,
Şi-ai pus ca ţintă-n adorare
Exemplul Tău cel maiestos.

Te rog ajută-mi scump Isus,
Dragostea Ta s-o preţuiesc,
Şi să ascult, să-Ţi fiu supus
Şi-n dragoste, să vieţuiesc!

În viaţa aceasta sunt străin
Pribeag, şi călător eu sunt,
Şi-n viaţa mea de peregrin
Isuse ajută-mă să-Ţi cânt!

Să cânt cu drag, iubirea Ta
Căci Tu-n palme m-ai săpat,
Şi-aceste semne le-oi purta
În veci de veci, ca Împărat.

Tu pentru mine Te-ai jertfit
Şi chinuri grele-ai suportat!
Dar Tu-ai-nvins, şi-ai biruit
Şi-astfel în veci m-ai liberat.

Flavius Laurian Duverna

Căsătorie Sfântă

E plin şi copt pământul, de multele nelegiuiri
Şi făr-delegile se-ntind sporind acum mereu,
Paharul îl vor umple, pentru drepte răsplătiri
La ceasul judecăţii cel rânduit de Dumnezeu.

Şi pentru că-n răbdarea Lui nespus de mare
El tolerează îndelung, pe cel rău şi răzvrătit,
Sunt pline inimile, de orgoliu şi neascultare
Şi omul, nu acceptă, că e pe un drum greşit.

El nu aude, nici nu vrea să simtă decăderea
Şi sodomia zilelor, prin marşuri trâmbiţate,
Nu-i afectează auzul, nu-i acoperă vederea,
Tacit subconştientul e bolnav şi e pe moarte.

E greu şi-i dureros să vezi cum etica morală
E aruncată în pulbere şi împinsă cu piciorul,
Pentru-a distruge, dragostea cea maternală
Ce de la-nceput, a binecuvântat-o Creatorul.

Familia umană, în structura ei, e primejduită,
E atăcată, în tot ce are ea mai demn şi sfânt:
Căsătoria între părţi, cum ea a fost orânduită
De Dumnezeu, prin cel mai sublim legământ.

Când El, la început a declarat că omul va lăsa
Pe tatăl şi pe mama sa, şi-n doi, spre-a se uni,
Şi-un trup din doi, el se va face cu nevasta sa,
Acesta e principiul, familiei în veci, a întruni.

Când înainte de deluviu, omenirea a-ncercat
Poligamia, peste tot, de-a fi înălţată, în rang,
Atunci şi Dumnezeu, mâhnit, n-a mai răbdat
Potopul a venit, cu-al său efect de bumerang.

Când în vestitele cetăţi, Sodoma şi Gomora,
Neruşinarea oribilă, ajunsese chiar la culme,
Prin foc din cer sfârşitul le-a fost amândorora
Şi nu s-au mai găsit deloc din ele pic de urme.

Când minţile, amăgite, prea mari şi luminate,
Pe timpul de primejdie al revoluţiei Franceze,
Au desfiinţat în tot căsătoria dând-o laoparte,
Când ateiştii, biruitori vociferau pe metereze,

Atunci, s-a declanşat în valuri crude anarhia,
Cu-al ei, cel mai cumplit, panaceu împrăştiat;
Atunci, a fost în mod public împroşcată Biblia
Prin cele mai abjecte, etichetări de blasfemat.

Dar tot atunci, la mulţi din ei le-a fost sfârşitul
Din cei mai aprigi, ce se luptau cu Dumnezeu,
În piaţa cea de obşte, ghilotina îşi spăla cutiţul,
În sângele curgând şiroi, pe crudul eşafod ateu.

Nu a putut prea mult, ca să mai reziste Franţa
Cu al său Cult al Raţiunii, pe ateism întemeiat,
Şi după trei ani şi jumătate, a aparut toleranţa
Cuvântului lui Dumnezeu prin lege promulgat.

Avem în faţa noastră, raportate, atâtea pilde
Ce din istorie, răzbat până la noi ca-nvăţături,
Şi iată, n-avem scuze în sodomia ce se-ntinde
De a trăi în căsătorie, după oricare apucături.

Să fim cu-nţelepciune! Avem o sacră datorie,
Ca glasul Providenţei, să-L facem să răsune,
Căci Dumnezeu, a declarat despre căsătorie:
Ea intră-n rândul lucrurilor : ,, Foarte bune! ’’

Azi, suntem chemaţi cu toţi ca s-o restaurăm
Din degradarea, prea numeroaselor nelegiuiri,
Principiul, lăsat de la-nceput să-l promovăm!
Noi credincioşi statornici, să fim sfintei uniri!

Să ridicăm stindardul sus, şi-n sfântă curăţie
Moralitatea, să ne fie din principiu o arvună!
Căci astfel dragostea, între soţ şi între soţie,
Va fi-ntre cei doi, cea mai puternică cunună.

Căsătoria, fiind nucleul, de bază al societăţii
Va rezista atacului de-a i se schimba sensul,
Şi de se-ncearcă azi să i se strice rostul sorţii
În Dumnezeu se va-ntări, să-şi ducă mersul.

Căci începand din Paradis şi pân-la Paradis
E binecuvântată, în veci de veci de Creator,
Să se-nmulţească omul, în familii, cum e zis
Pe pământ să fiinţeze, ca al vieţii precursor!

Flavius Laurian Duverna

Cât aş dori!…

Cât aş dori, Doamne să vii
Să ia sfârşit acest coşmar,
Să se transforme-n bucurii
Dureri şi chinul greu amar!

Şi plânsul cu lacrime multe
Să-şi oprească al său izvor,
Ce-n veacurile să le-asculte
Au curs, spre văzul tuturor.

Cumplit a fost păcatul care
În om, locul său şi-a proptit,
Dar Tu, Isus, răscumpărare
Prin viaţa-Ţi sfântă-ai oferit!

L-ai readus, iarăşi din nou
În randu-acelor lumi cereşti,
Ce-au savurat sfântul ecou
Al celei mai frumoase veşti:

Că-n biruinţa, din Golgota
Şi-n învierea din mormânt,
S-a complicat la plata nota
Lui Lucifer ce-a fost înfrânt.

Şi când din nou vei instaura
În Univers prea sfânta pace,
Un susur blând va murmura:
” Răul aici, nu s-o mai face!”

Flavius Laurian Duverna

Cântarea Viei Domnului

(Cuprinde Isa. 5.1-7.)

Voi cânta Prea Iubitului meu, cum nimeni nu a mai auzit
Cântarea Prea Iubitului meu, despre via Lui ce Şi-a sădit:
Prea Iubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă,
I-a săpat pământul şi l-a curăţit de pietre ca o vie aleasă.

A sădit în el viţele cele mai alese, nu aduse la-ntâmplare;
A clădit un turn în mijlocul ei, şi a săpat şi un teasc mare,
Apoi trăgea nădejde, că are să facă struguri din cei buni
Dar a facut struguri sălbatici, crescuţi, parcă din genuni.

,, Acum dar, ” – zice Domnul – ,, locuitori ai Ierusalimului,
Şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi, pentru legea dreptului,
Între Mine şi via Mea! Ce I-aş mai fi putut face viei Mele,
Şi nu I-am făcut? Am înconjurat-o continuu cu proptele!

Pentruce a făcut struguri sălbatici, şi nu a fost roditoare,
Când Eu mă aşteptam să facă struguri buni de mâncare?
Voi spune însă acum ce voi face viei Mele după-ngrijire:
Îi voi smulge gardul ca să fie păscută de vite fără oprire!

Îi voi surpa zidul ca să fie călcată şi-n picioare, deodată!
O voi pustii, şi ea nu va mai fi curăţită, îngrijită şi săpată,
Spini şi mărăcini vor creşte-n ea, şi buruienile aşişderea,
Şi voi porunci şi norilor, să nu mai verse ploaie peste ea.

Via Domnului oştirilor, este casa lui Israel, care n-ascult’
Şi barbaţii lui Iuda, sunt viţa pe care o iubea atât de mult!
El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat!
Se aştepta la dreptate, şi când colo, iată strigăt de-apăsat!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea Izbăvirii

(Cuprinde Isa. 12.)

Te laud Doamne, căci Tu ai fost supărat pe mine!
Dar mânia Ta, s-a potolit, în bunătăţile cele divine,
Şi m-ai mângâiat! Dumnezeu, este izbăvirea mea,
Şi voi fi plin de încredere, căci El îmi dă ocrotirea!

De nimic nu mă voi teme, şi stau sub aripele Sale!
Numai Domnul Dumnezeu, este tăria mea pe cale,
El e pricina laudelor mele, pentru buna-voinţa Lui,
Căci El m-a mântuit, şi-mi dă fericirea Cuvântului.

Veţi scoate apă-n bucurie din izvoarele mântuirii,
Şi veţi zice în ziua aceea: Lăudaţi ceasul izbăvirii,
Lăudaţi pe Domnul! Chemaţi-I Numele Lui Sfânt
Şi vestiţi lucrările Lui printre popoare pe pământ!

Pomeniţi mărirea şi gloria spre slava Numelui Lui!
Şi cântaţi din toată inima, pentru iubirea Domnului,
Căci El a făcut pentru noi, lucruri mari şi strălucite
Ca ele să fie pe tot pământul, cunoscute, şi vestite.

Strigă-n bucurie şi-n veselie, locuitoare a Sionului,
Căci mare este Domnul tău în binecuvântarea Lui,
În mijlocul tău, -pe care te-a ales să-i fii un popor!
Sfântul lui Israel să te apere şi El să-ţi fie salvator!

Flavius Laurian Duverna

Cântarea Dragostei

Cea mai frumoasă cântare
E Dragostea lui Dumnezeu,
Ce-n Univers prin asumare
Şi-a luat un rol de Corifeu.

Cea mai frumoasă… poezie
E Dragostea lui Dumnezeu,
Ce pentru om a vrut să fie
Ca un balsam din empireu.

Cea mai frumoasă… baladă
E Dragostea lui Dumnezeu,
Ce nu a vrut, omul să cadă
Pe-al vieţii-orânduit traseu.

Cea mai frumoasă epopee
E Dragostea lui Dumnezeu,
Ce la Calvar a vrut să stee
Ca jertfă dreaptă-n jubileu.

Cea mai frumoasă poveste
E Dragostea lui Dumnezeu,
Venind din veci eternă este,
Si-nveşmântată-n curcubeu.

Cea mai plăcută veste bună
E Dragostea lui Dumnezeu,
Ce-a dus cu Fiul, împreună
Durerea tristă-n chinul greu.

Cea mai preţioasă amintire
E Dragostea lui Dumnezeu,
Ce poartă pe veci suvenire
Semne de groază ca trofeu.

Cea mai frumoasă… istorie
E Dragostea lui Dumnezeu,
Ce stă pe culmile de glorie
Căci Ea a luat păcatul meu.

Flavius Laurian Duverna

Aş vrea…

Aş vrea… aproape să fiu
De Domnul ce m-a iubit,
Mai lângă El, să mă ştiu
Atunci când sunt ostenit.

Să îmi satur, setea mare
Când arşiţa prin căldură,
Varsă valuri de dogoare
Peste tot, ce e-n natură.

Nu vreau să mă ofilesc!
O! ci din stropii apei vii,
Vreau ca lujerul să cresc
Ca lanuri verzi-n câmpii!

Şi de-i zi şi de e noapte
Să ajung un spic bogat,
Lanurile de-or fi coapte
Grabnic, să fiu secerat.

Şi-adunat prin recoltare
Să fiu strâns şi vânturat,
Ca să fiu pus în grânare
Bob cu bob tot numărat.

Şi să fiu atunci aproape
De Hristos Domnul iubit,
Unde-i loc ce nu încape
Decât cel, ce-i pregătit.

Flavius Laurian Duverna

Când strig…

Când strig Isuse, către Tine,
L-altarul sfânt de dimineaţă,
Tu ştiu c-auzi orice suspine
Şi-alini durerea ce-ai în faţă!

Tu îmi cunoşti orice-apăsare
Din sufletu-mi pustiu şi gol,
Şi ştii când fac orice mişcare
Şi de stau jos, şi de mă scol.

Când strig Isuse, către Tine,
Când timpul este la amiază,
Atunci să Te înduri de mine
Si da-mi o conştiinţă trează!

O! ca să pot face deosebire
Între ce-i bine, între ce-i rău,
Şi Legea Ta-nspre cârmuire
Fie-mi ca-ndrumător al Tău!

Când strig Isuse, către Tine,
Când e-nspre apus de seară,
Din înălţimi, din zări senine
La mine Tu, să priveşti iară!

De mână atunci să mă apuci,
Să-mi dai speranţa bucuriei,
Şi tot mereu sa mă conduci
Pe calea sfântă, a veşniciei!

Când strig Isuse, către Tine,
Şi noaptea-n aşternutul meu,
Tu-mi ştii, dorinţele depline
Ce-n suflet le nutresc mereu.

Să fiu de Tine, mai aproape
Când cercat voi fi-n credinţă,
Şi de-oi trece prin foc şi ape
Să mă conduci spre biruinţă!

Flavius Laurian Duverna

Căinţa fiului risipitor

Tată bun, pe-acest pământ
Tu grija mi-ai avut în viaţă,
Şi ne-ncetat al Tău Cuvânt
Mi-a fost lumină şi povaţă.

Din vârsta crudă a prunciei
Am priceput, că Te iubesc,
Şi-n anii scumpi, copilăriei,
Am stat în sfatul părintesc.

Te-am ascultat în voie bună
Până-n-acei ani, ai tinereţii,
Şi vorbele-mi erau cunună
Călăuzindu-mi mersul vieţii.

Era plăcut… frumos si bine,
De-a fi în casa părintească,
Şi de-a cunoaşte lângă Tine
Ce este dragostea cerească.

Dar am ajuns la ziua-n care
Am constatat că sunt trudit,
Că nu sunt liber, în mişcare,
Că mai mult mi-ar fi trebuit.

Voiam să fiu de unul singur,
Să mă despart de la tulpină,
Întocmai ca un fragil mugur
Cătând în jos, nu la lumină.

Ţi-am zis apoi ca să îmi dai
Ca unui fiu ce-mi se cuvine,
Să socoteşti şi să-mi predai
Dreptul meu ce-mi aparţine.

Şi singur cugetam, în minte,
Şi mi se înviora toată fiinţa,
Că am să pot de-aci înainte
Să fac ce-mi zice conştiinţa.

Şi… am făcut şi primul pas:
Mi-am adunat averea toată,
Şi am plecat făr’ bun rămas
Către-o cetate, îndepărtată.

Mergeam cu mare bucurie
Ca un om liber, neatârnat,
Că nimenea n-o să mai ştie
Unde, şi-ncotro am apucat.

Acolo am fost bine primit!
Şi în ţara aceea cu plăcere,
Tot în huzur mi-am împărţit
Şi-am risipit întreaga avere.

Mi-am făcut tovaraşi mulţi
Ce-mi dădeau îmbărbătare,
S-avem chefuri, ca la nunţi
Trăind toţi, în destrăbălare.

Aşa a fost o vreme anume,
Tot în petreceri dezmăţate,
Gustând plăcerile din lume
Prin bezna nopţii cufundate.

Şi când toţi banii s-au sfârşit
Tovarăşii-mi, s-au depărtat,
Şi-atunci pribeag, şi părăsit
Lâng-un străin m-am aciuiat.

Dar venind foamete în ţară,
Şi-o secetă începând să fie,
La porcii gata ca să moară,
Am fost trimis… în băjenie.

Pe-ale stăpânului… ogoare
La turmele de porci, argat,
Să le port grija de mâncare
M-am învoit, m-am angajat.

O, ce mult atunci aş fi dorit
Ca din roşcovele aruncate,
’N-acelaş timp să fiu hrănit
Şi să mănânc, pe săturate!

Dar nimeni, ah! nu mi le da
Erau doar porcilor mâncare,
Şi eu, am început a cugeta
Făcând o amplă constatare.

Şi mi-am venit pe loc în fire
Din ceasul dureros şi greu,
Zicând în plâns şi-n jeluire:
,,O ! câti argaţi la Tatăl meu

,,Au cu toţi belsug de pâine,
În timp ce-aici de foame mor!
Voi pleca, în ziua de mâine
Spre-al meu Tată, iubitor!”

,,M-oi scula şi mă voi duce
Zicându-i: Tată, am păcătuit!
Dar în iubirea Ta cea dulce
Revin nevrednic şi smerit!’’

,,Nu îţi cer sa mă primeşti,
Să mă consideri din nou fiu,
Ci ca argat, să îngăduieşti
În curtea Ta ca sa mă ştiu!’’

Aşa zicând, m-am şi sculat
Şi am pornit spre Tatăl meu,
Şi când pe drumul depărtat
El m-a văzut, a oftat greu.

Şi i s-a făcut milă de mine,
A alergat spre-ntâmpinare,
M-a-mbrăţişat şi în suspine
Mi-a dat o sfântă sărutare.

,,O ! Tată’’-am zis din nou,
Eu nu merit, de a mai fi fiu!’’
Dar vorbele, cu-al lor ecou
S-au risipit ca-ntru-n pustiu.

Adus-a haina cea mai bună,
M-a îmbrăcat de sărbătoare,
Şi un inel mi-a pus în mână,
Şi-ncălţămintele-n picioare.

Apoi, la robii săi a poruncit
Să pregăteasc-o cină mare,
Pentru bucuria…c-am sosit
Şi-am revenit în remuşcare.

,,O, veniţi ca să ne veselim!’’
S-a auzit scumpa chemare,
,,Şi peste tot, azi să vestim,
Că-i zi de mare sărbătoare!’’

,,Tăiaţi viţelul, cel îngrăşat,
Căci fiul meu, iată, a venit!”
,,El a fost mort, dar a înviat,
Era pierdut, şi-a fost gasit!’’

Şi am văzut pe sfânta-I faţă
Iertarea scumpă şi duioasă,
C-am început o nouă viaţă
Şi m-am întors iaraşi acasă.

Flavius Laurian Duverna

Nu te uita ca uneori. . .

Imbraca-te cu o petala de lumina
Poart-o in partea stanga, langa inima
Nu te uita la florile din jur cum se-ofilesc
Sopteste-mi in fiece dimineata doar atat : te iubesc

Imbraca-te cu o petala de dragoste divina
Privirea-ti –ca o cupa- de cer sa-ti fie plina
Nu te uita ca uneori mai apare si-un nor
E doar pentru ca lacrimile – ca si visurile – nu mor.

Imbraca-te cu o petala nesfarsita de dor
Pastreaz-o cat mai aproape de tine cand ochii te dor
Nu te uita ca nu poti sa-i descrii culoarea
E de-ajuns sa o simti ca pe-un gol ce-ti arata chemarea

Imbraca-te cu iubirea ce ti se ofera deplina
Cat universul si cat eternitatea de sublima
Nu te uita ca uneori ai aripi obosite si frante
Vei invata sa zbori odata cu ingerii printre cuvinte.

Imbraca-ti sufletul cu o petala alba si fina
Goleste-te de cat timp mai este inca lumina
Chiar ochii de ti s-ar intuneca, sa nu plangi ;
Razele vietii chiar si numai cu gandul poti sa le strangi.

Imbraca-te cu o petala rotunda din soare
Nu te uita inapoi, nu cumva sa te pierzi pe carare
Priveste inainte si sus, unde floarea e-ntreaga
Si fiecarei petale din caracter sa-i spui ca ti-e draga.

Imbraca-te cu Iubirea ce ti se ofera deplina
Nu zabovi – grabeste-te sa fii si tu lumina
Nu te uita ca uneori aripile din umeri te dor
E doar pentru ca visurile – ca si lacrimile – nu mor.

Elena M., 3 iulie ‘98