Epopeea Ev-Adamică
Epopeea Ev-Adamică
Orice om, ce-aici se naşte, pe pământul blestemat
Posedă, în corpusculul vieţii, embrionul de păcat,
Căci păcatul lui Adam s-a transmis din eră în eră,
Transformând puterea vieţii din eternă-n efemeră
Pus sub semnu-neascultării când porunca a călcat.
Prin ani şi veacuri de-arândul, păcatul şi-a dovedit
Degradarea asupra vârstei, ce-a scăzut necontenit,
Căci de unde, la-nceput, se-ajungea pân-la milenii
Vârsta în jos a tot scăzut, pân-la şapte, opt decenii
Şi-omu-astfel stand sub păcat, fiinţa şi-a pipernicit.
Din puterea cea de viaţă pusă-n om de Dumnezeu,
Prin starea-i desăvârşită păcatu-a smuls tot mereu,
Şi-omul, şi la minte şi structură, el a tot degenerat
Ajungând ca să se întrebe, dacă chiar a fost creat?!
Sau originea vieţii sale, are, cumva-un alt nucleu?!
Influienţa sa nefastă, şi-a-nfipt boldul său puternic
Şi-a stricat fiinţa creată, după chipul Celui Veşnic,
Degradându-l până acolo, de în El a nu mai crede,
Că-i produs al întâmplării, că nu de la El, purcede
Şi-având mintea prea obscură, a devenit îndoelnic.
Gândiri multe-n ipoteze, mintea oarbă, a inventat
Dând naştere la ateism, curent crunt ce-a dominat,
Minţi puternic dezvoltate, ce-au căzut în fanatism
După care vrând nevrând, au şi-ajuns la anarhism
Înclinând sumbru balanţa, spre un mediu apostat.
Secole întregi de-arândul, s-a tot scris şi explicat
Că omul e din maimuţă, că-i strămoşu-ndepărtat,
Ce între timp evoluând, dintr-un regn, cel animal,
A ajuns treptat prin vremi, la stadiul cel ancestral
Când, oprinndu-şi evoluţia, mersul şi-a stabilizat.
Neglijând Sfânta Scriptură, cu-n raport clar definit
Că omul de Dumnezeu, după al Său chip l-a zidit,
Mintea rău şi-a-ntunecat, născând multe plăsmuiri
Despre Acel, ce-i Creatorul, cu mistere, în însuşiri
’Nalte, pentru-a lui gândire, de-a şti totul, desluşit.
La toţi cei care-au uitat, că suntem din Dumnezeu
Le atrage luarea aminte Cuvântul cel Sfânt mereu,
Care, foarte simplu relatează, cum familia umană
A căzut din starea-naltă-n poziţia cea mai profană
Şi-ntr-una s-a îndepărtat, de al vieţii sfânt nucleu.
După lupta, în confruntare, ce-a produs-o Lucifer
Cu-ai săi îngeri, prin război, alungat a fost din cer,
Şi pentru-a-Şi justifica, Dumnezeu sfânta dreptate
Pe pământ i-a îngăduit, lupta s-o dea mai departe.
Ca să vadă şi-alte lumi, ce însemnează jug de fier.
Dar aici fiind aşezat omul, în grădina cea din Eden
Prin îngeri, a fost informat, că Lucifer e un obscen,
Că el poate a-i încerca pe-amândoi, să-i ispitească
Să n-asculte de poruncă… şi-astfel să păcătuiască,
Deghizat prin subterfugii, sondând-al minţii teren.
Când din pomii din grădină, să mănânce ei puteau,
Iar la pomul cel din mijloc interdicţie strictă aveau,
Ca din el să nu mănânce, că-atunci sigur, vor muri,
Lucifer, prin mediul şarpe, se încercă spre-ai ispiti
Arătând lui Dumnezeu, că la-ndemnul său mureau.
Şi-amăgirea cea mai fină, prin vorbiri linguşitoare
Pe loc în Eva a trezit gândul că făptura zburătoare,
Şarpele ce sta pe ramuri, pretinzând darul vorbirii
Poate el c-are dreptate mâncând din pomul opririi,
Şi că viaţa pe-alte trepte, va urca, spre confirmare.
Dacă el, cari nici-o vorbă, nu putea ca să pronunţe
După ce-a mâncat din fruct, este-n stare să enunţe,
Lucruri noi, necunoscute, printr-o vorbire-nţeleasă
Cum se va simţi-atunci Eva, dup-o masă deliciosă?
Acum este deci momentul, nu se poate să renunţe!
Poate va-nţelege de-altfel, cum va fi şi cu murirea,
Când, după ce va fi mâncat v-a fi prinsă-n fericirea
De a fi într-o altă stare, mult mai-naltă de cum este
Ajungând pomul oprit, numai chiar simplă poveste
Şi, ce veste prea frumoasă, c-a făcut descoperirea!
Şi vor fi… precum a spus, şarpele prin al său glas
Întocmai ca Dunmnezeu, care-astfel ştie-orice pas,
Şi gândind la vagi iluzii, a luat fructul, şi-a mâncat
Şi-a văzut că-ntr-adevăr, moartea nu s-a întâmplat,
Cugetând la soţul său, sigură, nu ştia unde-a rămas.
În cel mai mare extaz, veselă, la Adam a şi pornit
Şi vrăjită, cu patos şi înfocare, îndată i-a povestit,
De magnifica întâlnire, cu şarpele, acum vorbitor
Ce i-a descifrat o taină, cum, că omul nu-i muritor
Şi că el, va trăi veşnic; pentru aceasta, a fost zidit!
Consternat şi conştient Adam sigur şi-a dat seama
O! c-acel şarpe zburător a fost mediu al lui Satana,
Cel ce-a amăgit pe îngeri, şi-a fost din cer depărtat
Devenind astfel vrăjmaşul, lui Dumnezeu, înfocat
Si-astfel pe neaşteptate, mintea i-a cuprins-o teama.
În dragostea pentru Eva, viaţa Adam şi-a examinat
Şi-a conchis că pentru ea totu-i de-acum blestemat,
N-o fi azi, şi n-o fi mâine, însă-n a vremii scursoare
Viaţa ei încet s-o stinge, pentru marea-i neascultare
Pentru că porunca sfântă, prima a fost, ce a călcat.
Stând în cumpăna gândirii, că acea fiinţă minunată
Care alături, în companie, îl urmase în viaţa-i dată,
Că se va întâmpla să moară şi el singur să rămână
Nu a putut să reziste, gândind de-a nu fi împreună
Să trăiască bucuroşi, în Eden, grădina îmbălsămată.
Astfel, luând fructul şi mâncând repede l-a înghiţit
În timp ce fermentul morţii, pătrundea în corp tacit,
Sugerându-i minţii sale că nimic n-o să se-ntâmple
Pentruc-a mâncat şi Eva, şi cu dragostea-i îl umple
Ba mai mult, şi poate acum, va fi şi mai mult iubit!
Când dup-aceste momente cuprinşi fiind de euforie
Ei credeau că Dumnezeu legi prea grele le prescrie,
Când gândeau că Lucifer s-ar putea s-aibă dreptate
Ochii îndată au fost deschişi, să se vadă în golătate
Şi în minte-au conceput, gânduri vagi, de sihăstrie.
Atunci frica i-a cuprins şi s-au dus ca să se-ascundă
Şi din frunze de smochin, împrejur, şi-n stil rotundă,
Îmbrăcăminte şi-au cusut, spre-a nu le mai fi ruşine
Cu Domnul când s-o-ntâlni, de în viaţă-i va mai ţine
Arătând, în toate acestea, spre-o mişcare muribundă.
Şi cum printre pomi stăteau, ascunşi să nu fie văzuţi,
Când gândeau că nimeni altul nu ştie că sunt căzuţi,
Prin hipnotica neascultare de porunca sfântă, divină,
Iată, că de-odată se aude, un glas venind din grădină
Ce-ajungea până la dânşii, unde-acum stau nevăzuţi.
Ca un blând şi dulce susur, se-auzea rostind un nume:
– O, Adame! Unde eşti? Tu, ce-ai fost Rege în lume?
– Oare, nu cumva s-a întâmplat că vrăjmaşu-amăgitor,
Ţi-a întins ascuns ispita, şi-ai mâncat, şi-eşti muritor,
Ca să-şi menţină puterea, astfel, facându-şi renume?
– Iată-mă! Aicia-s Doamne!.. a răspuns din ascunziş
Cu glasul său stins Adam, şoptind, pitulat şi pe furiş,
– M-am ascuns, fiind tot gol, şi-mi e groază şi ruşine
Ca să vin la întâlnire. Veşmânt, nu mai am pe mine!
L-am pierdut când am mîncat, şi stau gol în stufăriş!
– Cine ţi-a spus că eşti gol? Dumnezeu, l-a întrebat:
– Nu cumva porunca sfântă, ce Ţi-am dat-o ai călcat,
Mâncând din pomul oprit, ce am zis să nu mănânci?
Printre pomii din grădină, Adam sta-n cugete-adânci
Meditând ce să răspundă, cum el din fruct a mâncat.
– Nu eu Doamne,-s vinovatul, ci femeia ce mi-ai dat
M-a-ndemnat ca să mănânc din pomul cel rezervat,
Şi ştiind că ea mâncase şi-astfel moartea o aşteaptă
Nevoind ca să trăiesc singur am făcut aceeaşi faptă,
Căci, aş fi fost de-altfel străin, în Edenul prea curat!
Adresându-Se femeii: – Ce-ai făcut?… El a-ntrebat,
– Şarpele m-a amăgit, şi-astfel din pom am mâncat!
Apoi şarpelui i-a zis: – ,, Iată, între vite şi între fiare,
Blestemat, din zburător, tu, vei ajunge-o târâtoare!”
Pe pământ îţi va fi mersul amintindu-ţi c-ai zburat!
-,,Vrăjmăşie voi punea, astăzi, între femeie şi tine!
Şi cât va ţinea pământul, vor fi plânsuri şi suspine,
Şi-n învălmăşeala luptei, capul tău, ea-ţi va zdrobi,
Când tu-ntre timp pe la spate, al ei călcâi vei ciupi!”
Producându-i răni de sânge, ca boldul de mărăcine.
– ,,Voi mări mult suferinţa, prin însărcinarea grea!”
I S-a adresat femeii, vinovată, care-n faţa Sa şedea
– ,, Prin dureri copii vei naşte, şi dorinţele s-or ţine
De-acum de bărbatul tău, care-i stăpân peste tine!”
Căruia-i să-i fii supusă, astfel,…câte zile vei avea.
Omului i-a zis atunci: – ,, Fiindcă acum ai ascultat
De glasul nevestei tale, şi din pom fruct ai mâncat,
Blestemat este de-acuma, pământul ce sub privire
Ţi l-am dat spre guvernare, ca să-l ai în stăpânire”
Dar pe care ţi-ai pierdut-o, punându-te sub păcat.
Cu trudă şi cu sudoare, să-l lucrezi pentru hrănire,
Şi-n toate zilele vieţii, să-l simţi greu sub osândire,
Spini amari şi pălămidă, în continuu-n el vei vede
Şi pe lângă atâtea fructe vei mânca şi iarba verde!”
Ca un balsam spre-a susţine, viaţa pentru-ntinerire.
,, Prin sudoarea feţei tale, pâinea să-ţi agoniseşti,
Până când te vei întoarce, în pământ de unde eşti,
Căci, din pământ ai fost luat, suflet spre a deveni,
Şi să ştii, căci ţărână tu ai fost, şi ţărână iar vei fi!”
Devenind prin moartea crudă obiect ce putrezeşti.
Şi-atunci Domnul milostiv le-a făcut haine de piele
De-opotrivă l-amândoi, şi-apoi i-a îmbrăcat cu ele
Zicând:- ,, Iată, c-acum omul, este ca unul din Noi,
După ce suflarea-Mi sacră, i-a dat viaţă din noroi”
Şi de-acum, mereu ’nainte, va cunoaşte toate cele.
Cunoscând pe lângă ,,bine”, şi ,, rău”-n miniatură,
Ca să nu se împotrivească apărând a lui structură,
Chiar ca Lucifer în ceruri, ce-a suportat alungarea
La fel, şi Evei şi lui Adam, li s-au făcut expulzarea
Fiind puşi în ipostaza, recunoaşterii-n altă făptură.
Nu cumva mâna să întindă, să ia din pomul vieţii
Şi-astfel în veci să trăiască, gustând zorii tinereţii,
Dumnezeu i-a dat afară din frumoasa lor grădină
Punând heruvimi la poartă, înapoi să nu mai vină
Ci doar rugile să-nalţe-n zorii aprinşi ai dimineţii.
Şi-astfel, El i-a împiedicat, să nu facă un alt păcat
Şi-o sabie învăpăiată, se învârtea-n foc neîncetat,
Păzind drumul ce ducea, către-al vieţii măreţ pom
Unde ar fi vrut Lucifer, să împingă din nou pe om
Ca mâncând din pomul vieţii, să-l aibă ca şi-aliat.
Izgonirea lor afară, din Eden, locuinţa prea curată
Trebuia sa împlinească, sentinţa ce le-a fost dată,
Ca omul, să lucreze pământul, din care a fost luat
Până la împlinirea vremii, când, iar va fi restaurat
Prin planul răscumpărării, în Jertfa cea consumată.
Patru mii de ani trecut-au, până când s-a împlinit
Făgăduinţa spusă femeii, prin steaua ce-a Răsărit,
Lumii-ntregi ea dând de ştire că Mesia S-a născut,
Într-un staul, la Betleem, de păstori fiind cunoscut
Când îngeri veniţi din cer, despre copil le-a vorbit.
Numai ei, şi câţiva magi, ce-au venit din Răsărit,
Închinare I-au adus, Pruncului Sfânt, ce-au găsit,
Dormind somnul liniştit, în iesle culcat şi-nfăşat
La căldura de-animale, ce pe Prunc l-a desfătat
Căci prin al lor abur cald, respirând L-au încălzit.
El a fost Samanţa Sfântă, aşteptată atâtea veacuri
Ce-a venit să libereze pe cei puşi de boli în lanţuri,
Ce strigau după ajutor zilnic şi-aşteptau la liberare
Şi firească şi mintală, din cea mai grea închisoare
Unde lacrimile multe, s-au strâns în imense lacuri.
Când la strigătul lor jalnic, erau grabnic vindecaţi,
Când se simţeau în putere, fiind din moarte înviaţi,
Cerul însuşi coborâse prin Hristos Domnul măririi
La omul, ce-n suferinţă,…credea-n ceasul izbăvirii
Credea că sosită-i clipa, de-a putea fi-n har salvaţi.
Cât de mare a fost iubirea, pentru-acei ce sufereau
Pentru-acei, care pe paturi, viaţa lor o deplângeau,
Şi-aşteptau pe Învăţătorul, ca să-i vadă şi să spună
Că le-a sosit vindecarea, prin sublima Veste bună
De care de-atâţia ani, profeţii-n Scripturi spuneau!
O! Câte inimi întristate, Domnul vieţii-a mângâiat!
Câte suflete mâhnite, de păcat, în iubire le-a iertat,
Şi le-a pus pe drumul vieţii, paşii, pentru mântuire
Oferindu-le din dragoste, cea mai scumpă izbăvire
Pentru că prin Duhul Sfânt, ca şi omul S-a-ntrupat.
Izbavirea cea din ceruri, prin planul lui Dumnezeu
Ce a stat pentru-mplinire, sub semnul de curcubeu,
Şi-a cuprins prin mila mare, omenirea cea pierdută
Până când taina de veacuri, lumii a fost cunoscuta
Şi-a demonstrat dragostea Sa, la Golgota-n apogeu.
El a fost Sămânţa Sfântă, ce-a luptat prin stăruinţă,
Ca totul să se împlinească, din sublima făgăduinţă!
El a fost Lumina lumii, care-n jertfa-I şi-al Său har
Capul şarpelui zdrobit-a, punându-Se morţii hotar,
’Nălţând crucea pe Calvar, semn final de biruinţă.
Şi-aducând la îndeplinire, planul sfânt de mântuire
S-a putut reîntoarce iaraşi, sus în cer în preamărire,
Ca să facă mijlocirea, şi-n sângele Sfânt al jertfirii
Să producă-n veci iertarea, prin Jertfa Neprihănirii
Şi să şteargă de sub ceruri, sentinţa grea de murire.
Astfel, el fiind de drept singurul reprezentant legal
Cel ce-a-nvins prin jertfa Sa boldul morţii infernal,
Va avea puteri depline, de-a-şi exercita, prin cruce
Dragostea sfântă şi mare-n mântuirea ce ne-aduce,
Când pe nori se va ivi, însoţit, de cortegiul triumfal.
Astfel, din nou se va instala dulcea pace-n Univers,
Ce-a fost bulversat de criza cand Lucifer în demers,
A vrut să fac-o mutare-n guvernarea sfântă, divină
Şi în Legea Dragostei, cu libertatea-i mare, deplină
Fiindcă de acum păcatul, pentru veci, el va fi şters.
Şi când cerul şi pământul, de Domnul vor fi-nnoite,
Când îşi vor lua locul lor în sistemele vaste gândite
Peste tot şi pretutindeni pacea, va domni în Galaxii,
Viaţa n-o mai fi-ntreruptă, -n mersul ei din veşnicii,
Lumile-n conexiune-or fi, în etern, unite şi fericite!
Flavius Laurian Duverna
