Înspre Emaus
Înspre Emaus
Cu povara grea, a întristării
Şi-amarului ascuns în suflet,
Isuse, spre-amurgu-nserării,
Călăuzeşte, al meu umblet!
Spre Emaus vreau s-ajung
Să duc prea sfânta bucurie,
La cei care cu lacrimi plâng
Pentru-a Golgotei tragedie.
În cale mergând şi gândind,
La câte s-au mai întâmplat,
Altfel cum noi, nădăjduind,
C-ai să devii, mare Împărat,
O! să mi Te-apropii, călător,
Către Emaus de-a-mpreună,
Să-mi poţi fi demn însoţitor
Spunând câte o vorbă bună.
– De ce, oare, n-am priceput?
De ce n-am înţeles Cuvântul
Ce-a fost rostit de la-nceput,
În anii vremilor, de-arândul?
Şi de la Moise şi-alţi profeţi
Să tâlcuieşti toată Scriptura,
Cum între răi si-ntre nedrepţi
Aveai să-ntâmpini toată ura.
Că ai să fii vândut în noapte
Atunci în ceasul cel mai greu,
De cel care-ntreba în şoapte:
Nu cumva, Doamne sunt eu?
Că trebuia-n dureri să suferi
Prin biciuiri, şi prin scuipări,
Şi crucea să o duci pe umeri,
Căzând sub crude maltratări.
Să-mi tâlcuieşti tot cu privire
La câte Doamne-ai suportat,
Din Ghetsimani, la răstignire
Când Te-ai jertfit, crucificat.
Şi să-mi vorbeşti de înviere
Cum Te-ai sculat, a treia zi,
Cu slava-Ţi sfântă şi putere
Al mortii bold, spre-al birui.
Şi când va fi, spre înserare,
Să nu mă laşi aşa mergând,
Ca un drumeţ, ca orişicare,
Pe lângă casa mea trecând.
Ascultă şi-a mea rugăminte:
Te-aştept cu uşa descuiată,
Căci ale vieţii rosturi sfinte,
Le-am auzit, ca nici-odată!
Şi când va fi la sfânta masă
Ca să cinăm spre întremare,
Când voia bună va fi-n casă
Şi bucuria, sfântă-n purtare,
Când pâinea caldă aşteaptă
Să fie frântă, spre-mpărţire,
Risipind mireasma-i coaptă
Ca semn al rugii, de sfinţire
O! atunci la binecuvântare,
Să retrăiesc sfânta minune,
Plecându-mă spre adorare
În preasmerita-nchinaciune.
Să înteleg, c-ai fost cu mine
Spre Emaus când mergeam,
Şi din cuvintele clare, divine
Cuvântul c-altfel pricepeam.
Şi să constat… c-ai dispărut
În bucuria, scumpă şi mare,
Şi-astfel, ai fost de nevăzut
Să duci la alţii, îmbărbătare.
Să-i consolezi pe cei rămaşi
Cu-a lor credinţă încercată,
Şi să-i aprobi a-Ţi fi urmaşi,
După-nviere-n lumea toată!
Să ducă astfel, Vestea bună
La orice neam, orice popor,
Şi-n timpuri gele de furtună
Să le fii unic… Conducător!
Şi răspândind-o cu ardoare
Ei să se-asigure, că-ntruna,
Se află în grija-Ţi iubitoare
Ce le-oi purta, întodeauna!
Flavius Laurian Duverna
