Betania
Betania
Printre multele…minuni
Ce le-ai săvârşit, Isuse,
Ca răspuns la rugăciuni
Ce cu dor au fost aduse,
Betania-i cea mai mare
Si ea stă la loc de frunte,
Căci dragostea creatoare
A vărsat, lacrime multe!
Când odată… Tu treceai,
Pe drum, prin apropiere,
Dela cei dragi ce-i iubeai
Ai primit vestea-n tăcere,
Cum că Lazăr, e bolnav
Si să-i vindeci el voieşte,
Trupul său, zăcând firav
De boala ce-l chinuieşte.
N-ai răspuns la invitare
Să mergi la ei, de îndat’-
Două zile, în depărtare,
A fost timp, de-ntârziat.
Dar, ce poate… a fi zise,
După zile, de-aşteptare?
Lazăr, bietul, el murise,
Cu gândul la vindecare!
Când ai hotărât să mergi
În Betania, loc al durerii,
Şi pe Lazăr, să-l dezlegi
De-al morţii laţ al puterii,
Către ucenici, le-ai spus:
– Hai la Lazar să-l sculăm,
Căci el doarme, deja dus,
E timpul, să-l deşteptăm!
– Dacă doarme, este bine!
Ucenicii-atunci Ţi-au zis,
Nu ştiau că moartea-l ţine
În mormântul crunt închis.
Dar pe loc, le-ai povestit
Căci nu-i vorba de odihnă,
– Lazăr… să ştiţi c-a murit,
Şi nu este, timp de tihnă!
O! a fost jalnică-ntâlnirea
Cu surorile, rând pe rând,
Şi le-ai spus că zăbovirea
Aducea-o veste-n curând,
Vestea scumpă, de înviere
Chiar de este în mormânt,
Curgând lacrimi de durere,
Peste chipul Tău cel Sfânt!
Şi mergând către mormânt
Le vorbeai despre credinţă,
De speranţa-i, prin cuvânt,
Rod…spre-a vieţii biruinţă.
– Doamne, o, de patru zile
Lazăr, a fost pus în raclă,
Şi corpu-i, spre putrezire
Dac-ai vrea să o desfacă!
– Crede numai şi-oi vedea
Cât de mare-I Dumnezeu!
– Dar daţi piatra, alăturea!
– El acum… miroase greu,
A spus Marta, suspinand,
Timp ce lacrime mărunte
Peste-obrazul ei curgând,
Îl brăzdau cu urme multe.
Dar când totul s-a făcut
După cum le-ai poruncit,
Marta-n linişte-a crezut
În Cuvântul ce-ai vorbit.
Iar prin simpla rugăciune
Ca norodul tot să creadă,
Ai cerut, scumpa minune
Dela Dumnezeu s-o vadă.
Când la el, tare-ai strigat
– Lazăre, acum vino afară!
Glasul sfânt Ţi-a ascultat
Neştiind că-l împresoară,
Peste mâini şi la picioare,
Lungi fâşii de pânză lată,
Şi-a ieşit… din dormitare,
Lumea, rămânând mirată.
Şi-având faţa, înfăşurată
În ştergar alb, la culoare,
Atunci le-ai vorbit îndată
’N bucuria cea mai mare:
– Încercaţi, şi dezlegaţi-l
Căci nu-i timp de aşteptat,
Şi să umble acum lăsaţi-l
Căci din moarte, a-nviat!
Din nou viaţa şi-a-nceput
Simţind dorul dragostei,
Ca şi când, n-a dispărut
S-a-ncadrat iar printre ei.
Şi-astfel, dup-a sa-nviere,
Când la surori, li l-ai dat,
Ai plecat, blând în tăcere
Ca să mergi din sat în sat.
Şi, prin ori ce loc treceai
Bolnavi nu mai rămâneau,
Căci pe toţi Tu-i vindecai
De-orice boală, sufereau.
Flavius Laurian Duverna
