Ceasul Judecăţii
Ceasul Judecăţii
A-nceput frecvent să cadă
Peste pământul blestemat,
Judecătile, făr – de tăgadă
Ale Domnului ce l-a creat.
Dezastre mari, calamităţi
Prin uragane, prin furtuni,
Ne-arată că sunt judecăţi
În voia Marii-Nţelepciuni.
Cutremurele, ce-l zgâlţâie
Şi-i tremură-ale lui temelii,
Ne-arată că sfârşitu-i suie
Tot mai mult spre veşnicii.
El, ce a hrănit prin veacuri
Din rodul său orice făptură,
Se va preface-n mari lacuri
Modificând a lui structură.
Căci munţii s-or scufunda
Şi-n locul, unde altă dată,
Ei faima în nori şi-o ridica –
Parcă n-au fost niciodată!
Cutremurul grozav de mare
Ce-i ultimul, ce se vesteşte,
Va pune capăt ştiinţei care,
Crezut-a că-i totul poveste.
Dar iată, atunci va fi târziu
Schimbare de a o mai face,
Căci judecăţi mari în pustiu
Pământu-ntreg îl va preface.
Şi pe drept, se poate spune
Căci Tatăl Sfânt, e insultat,
De-a lumii mare stricăciune
De rău-ntins în lung şi-n lat.
Când e privit cu indiferenţă,
De lumea, conruptă în mers,
Şi va ajunge acea frecvenţă
Neoprită, de nici un demers.
Atunci, poate veni sfârşitul
Acestei lumi, în necredinţă,
Atunci va suporta supliciul
C-a lepădat sfânta credinţă.
Flavius Laurian Duverna
