Degradarea Antideluviană
Degradarea Antideluviană
După şaisprezece veacuri jumătate
De când Domnul l-a creat pe om,
Tot pământul, era plin de răutate
Violenţa şi conrupţia erau păcate,
Ce făcuseră din chip ceresc neom.
Degradarea ajunsese atât de mare
Prin idolatria susţinută de ospeţe!
Forţa şi puterea stau provocatoare
În răpirea dreptului prin răzbunare,
Ce se-adăposteau sub diferite feţe.
Cel mai sacru legământ, căsătoria,
Ajunsese atâta,…de a fi nesocotiă,
Încât dragostea ce-ntemeia familia
Devenise monstrul ce-arăta pustia,
Celei mai frumoase-uniri,…sfinţită.
Şi astfel, poligamia cea instaurată
De Lameh, al cincilea în generaţie,
A crescut vertiginos, şi practicată
Zilnic, se culpabiliza în veneraţie,
Anunţând finalul, zilelor de graţie.
În astfel de conjuctură, Dumnezeu,
S-a uitat peste pământul blestemat
Şi-a văzut că omenirea e la apogeu,
Că ea zilnic, merge tot înspre păcat,
Şi că starea-i, nu mai e de suportat.
Pentru că-ale minţii gânduri viciate
Erau veşnic, îndreptate spre orgii,
Pentru că se lăfăiau în nedreptate
Şi-n defaime-şi manifestau bucurii,
Indicau la nimicirea, marii-apostazii.
După încă-un timp de har îngăduit
De o sută douăzeci de ani, potopul,
A venit peste pământ, şi-a înghiţit
Omenirea şi suflarea, din tot locul,
Spre mirare, apele au fost mijlocul!
Starea dinainte de deluviu ne arată
Că-omenirea merge pe-acealşi drum,
Nu ia seama, la solia, ce îi este dată
Adevarul sacru, este-nvăluit în fum,
Plăceri în păcate, valuri curg duium.
Dacă în vestirea că întreg pământul
Va fi ars în foc, pentru curăţirea lui,
Nu se ia în seamă ce zice Cuvântul
Despre acea zi, prin tăria Domnului,
La fel s-o-mplini spre uimirea omului.
Flavius Laurian Duverna
24 august 2011
