Doamne!…
Doamne!…
Doamne, eu când rătăceam
Şi căutam un sens al vieţii,
Străin de Tine mă simţeam
Că mă afund în grosul ceţii.
Şi multele întrebări născute
În locul tainic al conştiinţei,
Răspunsuri n-au găsit acute,
Să potolească dorul ştiinţei.
Când am aflat ce e Iubirea,
Am înţeles planul de pace;
M-am lămurit că omenirea
Totuşi ea poate a se reface.
Din vraja grea, amăgitoare,
A neascultării, prin păcat,
N-ar mai fi fost, eliberare
De harul n-ai fi proclamat!
Peste genunea cea adâncă
Ai aşezat puntea cea mare:
Iubirea sfântă ca o Stâncă
Pentru om cale de salvare.
Când ceasul în cer a sunat
Marcând ale harului vremi,
Pe al Tău Fiu iubit L-ai dat
Astfel la Tine să ne chemi!
Din morţi, garant al tuturor
L-ai deşteptat prin biruinţă,
Să-L aibă Sfânt Mântuitor
Cine-L acceptă în credinţă.
Căci nu este dat, sub soare
Nici-un alt nume, decât El,
De-aceea puntea de salvare
E pentru noi toţi, Emanuel!
Flavius Laurian Duverna
