Dragostea atât de mare
Dragostea atât de mare
Dragostea atât de mare
Ce-a avut-o Dumnezeu,
E pretext de consacrare
Pentru mine, tot mereu,
Şi-mi trezeşte-n orice zi
Urechea, ca eu s-ascult,
Legea Sfântă, de-a păzi
Din iubire, tot mai mult.
Ochii Ea îmi luminează
Să înţeleg, că neîncetat,
Zilnic se întruchipează
În ce-i sfânt, ce e curat.
Ea e vectorul ce-aduce
Sufletul mereu mai sus,
Pân-la Golgota la cruce
Unde viaţa, Şi-a depus.
Să-mi aducă mântuirea
A suferit pân-la moarte,
Ca să-mi aflu izbăvirea
Din cruda pustie noapte.
Nici odată, şi nici când,
Nici în scumpa veşnicie,
N-oi avea vorbe putând
Dragostea, a o descrie.
Numai jertfa şi Calvarul
Ele, lumilor vor povesti,
Cât de mare a fost harul
Pentru om de-al mântui.
Strigătul ce-o să răsune
Ce prin jertfă, îl înţeleg,
Vestea lumilor va spune
Din tot Universu’ ntreg.
Flavius Laurian Duverna
