În zări albastre
În zări albastre
Mă aflu Doamne-n zări albastre,
Mă aflu sus, între pământ şi cer
Şi-mi pare un vis spre alte astre,
Dus de pasărea, cu-aripi de fier.
Şi-aflându-mă, mai sus de nori
Stând şi privind veşnicul soare,
Zburând prin spaţiu…mă-nfior
De vasta-Ţi şi marea-Ţi lucrare.
Căci Doamne, Tu ai dat ştiinţă
Omului, atunci când l-ai creat,
Ca studiind mult, în cunoştinţă
El să tot crească-n timp treptat.
Şi-astfel în mintea-i scrutătoare
Spre ceru-ntins, marcat de stele,
A-ncolţit gândul, de-a fi-n stare
Cândva, să se îndrepte către ele.
Să zboare, a fost împins de dor
Pe ceru-albastru-n lung şi-n lat,
Să afle vrând, cum este-n zbor
Când spre zenit, te-ai îndreptat.
Şi, o Doamne, cât e de frumos!
Căci dela mii de metri înălţime,
Priveşti, spre lumea cea de jos
Ştiind că este-a ta şi-ţi aparţine.
În faţa-mi, e zarea necuprinsă
E infinitul, cel plin de măreţie,
E-a Ta tărie-a forţei neînvinsă,
Mister prea sfânt spre veşnicie.
Şi dacă prin viteza supersonică
În huruit lin acum mă deplasez,
E o minune-a minţii…ce ridică
În suflet, veracitatea unui crez.
Anume: ,,Căci suntem de neam
Prin creaţiune – din Dumnezeu,”
Şi voia-Ţi sfântă, de-mplineam
Puteam să fim, spre-alt apogeu.
Căci, chiar şi gândul veşniciei
L-ai pus în mintea…ce i-ai dat,
Omului, când liniştea bucuriei
Pierdută a fost, sub greu păcat.
Flavius Laurian Duverna
10 martie, 2010.
