La Dragostea…
La Dragostea…
La Dragostea, ce m-a chemat
Prin susurul cel blând şi dulce,
Spre Golgota când m-am uitat
Pe spate Ea-Şi ducea o cruce,
Şi crucea Ei, m-a-nspăimântat.
M-a-nspăimântat, şi m-a uimit
Când fără murmur, sub torturi,
Mergând sub cruce, S-a-nvelit
Nu-n scut de arme nici armuri,
Ci în tăcere, a răbdat şi suferit.
Pe calea, cea sumbră-a durerii
Înspre Calvar, înspre Golgota,
N-a rupt nimic…lanţul tăcerii
Şi niciun strigăt n-a stins nota,
Ce anunţa, astfel, ziua-nvierii.
La Dragostea…ce m-a-ncălzit
Cu sfântu-I jar, de foc nestins,
Eu am aflat cum, că sunt iubit
Că-n funii veşnice…sunt prins
Şi, că-n jertfa Ei, sunt mântuit.
Neprihănirea-I, cea salvatoare
La crucea Golgotei, a strălucit,
Prin razele-I,… îmbucurătoare
Căci orice om chiar de-i greşit
Poate a avea…-n sfârşit iertare.
Poate să strige ,, Ava!”, ,,Tată!”
Că Planul cel, de răscumpărare,
În jertfa Dragostei, înjunghiată
S-a împlinit, întocmai sub soare
Prin marea luptă…demonstrată.
Flavius Laurian Duverna
15 noiembrie 2010
