Lacrimi de Toamnă
Lacrimi de Toamnă
De ce în anotimpul Toamnă,
Frunzele verzi, îngălbenesc?
De ce e frig, şi înspre iarnă,
Din pomi veşmintele lipsesc?
Cum de natura îşi dezbracă
Culoarea verde, îmbietoare?
De ce ţurţuri de promoroacă
Îndoaie crengile-n mişcare?
Privind cu gândul la-nceput,
La-ntâiul om, ce-a fost creat,
Vedem cum şi el şi-a pierdut
Veşmântul, căci n-a ascultat.
Ca şi frunzele, ce-au vestejit
Plutind încet, înspre pământ,
La fel şi pe Adam l-a părăsit
Lumina, ce i-a fost veşmânt.
El, n-a prevăzut ce va urma
După-a lui mare neascultare,
Şi că-un păcat poate curma
Viaţa cea sfântă,-nfloritoare.
Când şi-n natură a ei mantie
A început să-ngălbenească,
El s-a-ntrebat dorind să ştie:
Ce va urma-n viaţa firească?
Şi când frunze s-au desprins
Din trunchiul viu, s-a-nfiorat,
Şi plânsul jalnic, l-a cuprins
Şi-n duh mâhnit s-a tulburat.
Când astfel ele-ncet pe rând
Se desfăceau, plutind în jos,
În mintea sa creştea un gând:
Păcatu-i groaznic, e dureros!
Atunci, el începea să plângă
Jelind cu glasu-n bocet tare,
Voind amarul să şi-l strângă
Prin lacrimi sincere şi-amare.
Şi cum plângem pe cei dragi
În drumul lor catre mormânt,
La fel plângea, şi priviri vagi
Avea Adam, cu duhu-nfrânt.
El conştient de-acum deplin,
Gândea că-a lui neascultare,
Se vede-n lacrimi şi-n suspin
Când frunzele-ofilite, moare.
Văzând structura lor diformă,
Că totul se schimbă-n natură,
El cugeta, că-aceeaşi formă
Cuprinde-va şi-orice făptură.
Până la urmă, aceeaşi soartă
A morţii, îl va ajunge şi pe el,
Căci acum blestemul poartă
Pentru-al său pas, de infidel.
Dar printre spini şi pălămidă,
Şi printre chinul prin sudoare,
Avea speranţa-ntr-o hlamidă
Prin planul de Răscumpărare.
Astfel, în Sămânţa ce-o veni
Nădăjduia-n lupta-n biruinţă,
Când capul crunt îl va zdrobi
Al şarpelui doar prin credinţă.
Sămânţa Sfântă, Salvatoare,
Doar a privit-o peste veacuri,
Şi lacrimi multe-n revărsare,
Au curs din cele două lacuri.
Căci ochii-n fiecare Toamnă
Erau noian, de lacrimi multe,
Când cădeau să se aştearnă
Pe pământ frunzele mărunte.
Privind prin prisma izbăvirii
Blestemul l-a dus an de an,
Sperând că timpul mântuirii
Nu-i prea departe de liman.
Şi-a aşteptat… în nerăbdare
Şi peste ani şi peste vremuri,
S-a consolat în vestea mare
Prin izbăvirea cea din ceruri.
……………………………………
Trecut-au vremile dearândul
Şi lacrimi încă Toamna curg,
Şi frunzele-acopăr pământul
Din zori de zi până-n amurg.
Flavius Laurian Duverna
