Pământule străbun!
Pământule străbun!
Pământule! de-atâtea mii de ani
Tu-adăposteşti aici fără-ncetare,
Omul, făptura care-a fost creată
De Domnu-n marea Lui lucrare!
Din lutul tău, proaspăt şi reavăn
Un chip, în faţa Sa, s-a înfăţişat;
Stătea fără de viaţă, dar suflând,
Suflarea Sa, viaţă chipului a dat.
Desăvârşit în întregime, ca fiinţă
După al Său Chip şi-asemănare,
Omul creat a fost testat la probă
Să se supună în strictă ascultare.
O, pământule! A trebuit din nou
Din cauza neascultării şi căderii,
Să îţi primeşti iarăşi în sânul tău
Pe omul, în lutul negru al tăcerii!
Şi-astfel, primeşti, de mii de ani
Şi-ncorporezi în tine mii de vieţi,
Pân’va veni, şi ziua aceea sfântă
A-nvierii, şi mult doritei dimineţi.
Şi-atunci, pământule, vei arunca
Din sânul tău ca apa din izvoare,
Pe toţi cei dragi şi scumpi ai mei
Să-i întâlnesc în bucuria-mi mare.
Să-i strâng la sân, căci niciodată
Nu va mai fi în veci o despărţire!
După-ntâlnirea scumpă a-nvierii,
Pe plaiul tău va fi eternă fericire!
În simfonii, ce-or spune biruinţa
A Domnului Isus peste mormânt,
Vom arăta, recunoştinţa-n laudă
Căci viaţă avem, în sânge sfânt!
Şi-atuncia o! pământule străbun,
Ne-om regăsi în dulcea armonie
A înfrăţirii, fără ura de mormânt,
În viaţa ce-om trăi-o în veşnicie!
Flavius Laurian Duverna
