Pomul Vieţii
Pomul Vieţii
Când în lucrarea de creare, a omului de pe pământ,
Grădina Eden i-a predat-o, ca loc de locuinţă sfânt,
Dumnezeu i-a încredinţat-o s-o lucreze şi păzească
Si de Lucifer, vrăjmaşul, mai mereu să se ferească.
Istoria căderii lui, de Dumnezeu i-a fost transmisă
Spre a cunoaşte pe deplin, că amăgirea sa extinsă,
În cerul sfânt a convertit, a treia parte dintre îngeri,
Ce s-au unit în bătălia, încrâncenatei lor înfrângeri.
În mijlocul Edenului, se-afla măreţul pom al vieţii
Ce ale cărui fructe-aveau, vigoarea tainei tinereţii,
Care-ar fi fost perpetuată, dacă-n deplină ascultare
Ar fi ramas de Dumnezeu, în sacra lui încredinţare.
Oferta pomului de viaţă, a fost strict condiţionată,
Si ea, în cele din urmă, a fost retrasă, când călcată,
A fost porunca ce i-a dat, că ei n-au voie a mânca
Din pomul cel al cunoştinţei, răul spre-a nu învăţa.
De ar fi fost ascultător de Dumnezeu pân-la sfârşit
La-al vieţii pom, omul avea, accesul liber, neoprit,
Şi el atunci, ar fi trăit veşnic, sub auspiciile iubirii
A Celui Sfânt ce a creat toate spre bucuria fericirii.
Intenţia Lui Dumnezeu, de Lucifer a fost stopată
Prin faptul marii ispitiri, şi-a tacticii sale adoptată;
Şi când pe om l-a biruit, luându-i dreptul suveran
El sie-şi l-a atribuit, în chip despotic, în chip tiran.
Iubirea însă a fost mai tare, caci Ea păcatu-a biruit
Prin jertfa mare de la cruce a Fiului Său Prea Iubit,
Ce-o stabili restaurarea când cerul si pământul nou
Vor îngana cântecul dulce, al noii ordini prin ecou.
Căci ordinea va fi schimbată, a faptelor în derulare,
Si lucrurile depăşite, prin Planul de Răscumpărare,
Vor fi altfel dirijate, să-şi împlinească-a lor menire
Spre fericirea lumii noi, salvată fiind prin mântuire.
În noua şcoală, cea viitoare din a Edenului grădină,
Nu va mai fi aceeaşi probă, omul să-l poată reţină,
De a mânca din pomul vieţii; ci el va avea favoare,
De-a folosi fructe şi frunze în viaţa lui cea viitoare.
Nu va mai fi acolo pomul, ştiinţei binelui şi răului,
Ca mijloc trainic de testare, din partea Creatorului,
N-o mai fi nici ispititor, cu-a sa putere de-amăgire,
Căci pe veci va fi distrus, din ordinea în primenire.
Şi mântuiţii, în marea jertfă, a Fiului lui Dumnezeu,
Vor stărui prin ascultarea, Iubirii ce-n sfânt apogeu,
S-a dăruit în umilinţă, pe acel lemn de grea tortură
Al crucii care, sub blestem, a întrecut orice măsură.
Ei au trecut de testul mare, al răului, prin lupta lor
Ce au purtat-o cu credinţă, în Domnul ca Izbăvitor,
Şi numai scumpa veşnicie, va fi în stare ca s-arate
Minunea tainei cea-ntrupată, gândită din eternitate.
Flavius Laurian Duverna
